Sistemul asigurărilor medicale, furnizorii de servicii din sănătate şi autorităţile guvernamentale de profil evaluează raportul cost/beneficiu ori de câte ori este vorba de vreun caz medical. Aceste organisme aplică nişte indicatori statistici grosieri, de genul câte tratamente sunt necesare pentru a nu se depăşi valoarea unei asigurări medicale. Din ce în ce mai mult, sistemul nostru medical nu mai este, de fapt, al nostru, asistenţa medicală tinzând să fie determinată de chestiunile financiare. Nu e nevoie de cine ştie ce inițiere ca să-ţi dai seama că obiectivele multor factori de decizie din sistemul de sănătate se referă la cheltuieli cât mai scăzute cu pacienţii. Nu e nevoie, așadar, de vreo analiză serioasă, pentru că zilnic la noi se „moare cu zile”, cum se spune. Iar în condiţiile actuale create de pandemia de Covid-19 se urmăreşte ca bolnavii care nu suferă de virusul respectiv să nu mai ajungă la spital şi să-şi gestioneze boala cu un minimum de tratament ambulatoriu – dacă este absolut necesar. Şi astfel, s-a ajuns la situaţia absurdă ca într-o perioadă anume numărul morţilor din alte cauze medicale decât cele ale coronavirusului să fie mai mare decât al celor care au trecut în lumea de dincolo din cauza Covid-19. 

Prin urmare, nu scriu aceste rânduri dintr-o revoltă la adresa medicilor – unii dintre ei chiar sunt eroi – care oră de oră se luptă pentru a ne reda sănătatea. Şi nu voi scrie în detaliu despre o serie de „cazuri” medicale abandonate la porţile spitalelor. Dacă aş scrie şi eu despre astfel de cazuri, cred că aş aduce un plus de banalizare a acestei situaţii nefericite. Şi totuşi, de astă dată chiar nu mai merge. De mai multe ori am scris, am discutat, am ajuns la anumite concluzii, dar acum nu mai e cazul. O cunoscută a mea a mers cu fetiţa ei la spitalul de specialitate din Piteşti. Timp de cinci ore, nimeni nu a băgat-o în seamă, iar când s-a întâmplat acest lucru, a fost trimisă acasă. În tot acest timp, doctorul a stat în birou şi s-a uitat la televizor. Iar asistentul care a luat-o în primire i-a spus că ei sunt interesați legal numai de pacienţii infectaţi cu virusul SARS CoV2 – arătându-i cu degetul în sus – adică spre etajul în care erau internaţi copiii bolnavi de Covid-19. Un tânăr a făcut infarct în pădure, iar salvarea a ajuns după cinci ore, la spital făcându-i-se testarea Covid-19. Or, până a fost dus la unitatea medicală şi până i s-a făcut testarea, omul a plecat într-o lume mai bună. Dar ceea ce mă oripilează nu este atitudinea medicilor, ci măsura luată de guvernanți în ceea ce privește actul medical în timpul pandemiei de Covid-19, care acordă importanță numai acestui virus. O astfel de măsură administrativă – sau chiar politică – ne mutilează sufletul, țara, oraşul, judeţul. Pierdem atât de mult sufleteşte, încât multă vreme vom resimţi durerea unor astfel de situaţii absurde în inimile noastre. Cine va răspunde de moartea celor care au suferit de alte boli decât Covid-19? Iată un alt caz „Colectiv” apărut în societatea noastră! 

Pe de altă parte, dacă bolnavii cronici nu au unde să se trateze, poate că strigătele lor vor fi auzite de guvernanții actuali! Dar aşa cum un medic legist dezmembrează un cadavru, la fel şi politicienii au dezmembrat statul. 

Ei i-au dat statului nostru o misiune de partid. Oare nu un partid a desfiinţat spitale acum câţiva ani? Se judecă gerontologic şi contabil, nu clinic şi axiologic. Avem în faţă, aşadar, exemple clare de pierderi de conştiinţă socială, de crize identitare şi ideologice. Apoi, transformările prin care trece sistemul nostru medical ar trebui să scoată în evidenţă necesitatea unei noi abordări a situaţiei pacientului, a unor noi raporturi între oameni şi a unui nou sistem decizional care să stabilească adevărată menire a unui sistem de sănătate dintr-o ţară europeană. Mai mult, se impune un nou tip de medic, vorba lui Daniel Goleman, autorul cărții „Inteligența socială”, nu cum este cel actual, care interpune între el şi pacient aparatura medicală. Actualul doctor vorbește cu tine, bolnavule, dar el se uită la aparate. Nici nu te vede pe tine, om cu suflet, ci aparatura în firele căreia eşti înfăşurat. Dar mai este cineva din lumea aceasta care mai are suflet? 

Cine mai crede astăzi în suflet? Cine e naivul care mai crede în el? Aceste întrebări mi-au fost puse de un mare doctor bucureştean atunci când era să-mi dau sufletul. Şi doar el trebuie să fie competent, căci a deschis şi a disecat o mulţime de cadavre. Ei bine, la nicio autopsie el nu a dat cu scalpelul său de vreun suflet. Nici măcar de vreun intelect. Realitatea aceasta nu aparţine sociologiei, ci sociopatologiei.

Distribuie pe Facebook