Da, nu cred că-i ”cușer”, vorba lui Ițic, să scriu despre mine – culmea, în ziarul la care lucrez și unde am obținut luna trecută și un trofeu de excelență – dar, iertați-mi sinceritatea, nu mă pot abține. ”Situațiunea” mă obligă să fac un popas asupra vârstei și profesiei mele (trădate). 

De regulă, asupra bucuriei se păstrează tăcerea, se tace. Iar eu nu pot s-o fac. Nu pot, fiindcă am descifrat aici o subtilitate cu valențe ironice de care-l bănuiesc ”vinovat” pe dl. Ion Minzînă, președintele Consiliului Județean Argeș, deși laureații la Gala Excelenței pentru anul 2023 au fost selecționați de un juriu. Subtilitate care merită relevată: polemistul Gh. Smeoreanu, cu care, în tinerețe, ne-am încrucișat vreo trei – patru ani spadele scrisului în ”Argeșul” și ”Curierul zilei”, a fost desemnat acum să-mi înmâneze oficial trofeul și diploma de excelență. Ei nu, că scena asta are umorul ei și – da, ce ”chestie”! – îl socot în stare de așa ceva pe purtătorul de umor Ion Minzînă. De când l-am cunoscut, în mai toată cariera sa politică, s-a adăpat la șuvoiul tonic al glumei. Și-l felicit că și-a păstrat nealterată vocația. Și maliția. Ii doresc să aibă deplin succes și la realegerea ca președinte al C.J. O merită cu prisosință!

Da, e adevărat, într-o joi seară, la sfârșit de martie, la Teatrul ”Al. Davila” –  pe scena căruia s-au jucat atâtea piese cărora le-am făcut cronica dramatică a doua zi – am trăit și eu o stare de detentă. Detentă pe care tocmai o semnalasem, în ”Argeșul”,la primarul Cristian Gentea, căruia i se conferise, național, o distincție însemnată în spațiul administraiv și tehnico – științific. Dânsul, la Pitești, tocmai recidiva primind trofeul și titlul de laureat al Argeșului, iar eu eram la prima ”abatere”, cu ieșirea din rând, și probabil că și … ultima. Că doar n-o să apuc o sută de ani! Și din acest motiv mi-am permis să adaug la cele câteva vorbe spuse pe scenă că ”iată, atunci vând va suna stingerea, nu-mi rămâne decât să mă  bucur, pentru  că  am fost … pomenit pe lumea din care am ieșit.” Tot umor, ce altceva!

Păi, distincția asta, primită la 80 de ani, o lună și 12 zile, vine să spună ceva și mă obligă la un popas și o relaxare în teritoriul vârstei menționate. Glumind, pare să spună că este ceva de capul meu, dacă eu, pui de țăran din Dealul Verneștiului, am lăsat coada oilor, am ajuns profesor de limbă română și acum încă gospodăresc la o publicație la Pitești. La ”Argeșul”. Repet, de vreo 56 de ani! Aici este locul să fac o corectură, ca unul care am trăit istoria asta. Mă bucur sincer că la decernarea premiului a fost nominalizat, alături de mine, colegul meu Traian Ulmeanu. Amândoi am mâncat o pâine mai bună sau mai amară, am bucurat sau necăjit hârtia, dar nu știu cum de s-a strecurat eroarea că ar fi lucrat la revista Argeș. Nu, pe dl. Ulmeanu, când am venit eu la ziar, l-am găsit lucrând efectiv și laborios aici. Eu am lucrat la revista ”Argeș”, un an și ceva, după care am plecat la ziar, fiindcă la revistă se schimbase garnitura și-mi era teamă că poetul Tomozei, care tocmai venise, îmi dă papucii. Așa căm am preferat să spăl eu putina, fiindcă ziarul județean mi-a oferit și casă. Mai târziu, peste un an și ceva, colegul de facultate Vasile Ghițescu face publică opinia adjunctului  de redactor șef, poetul Florin Mugur, care când citește un articol de al meu cu titlul ”Un președinte de CAP ațipise la umbră”, se adresează colegilor: ”De ce l-ați lăsat să plece pe băiatul ăsta, că avea talent?”

O fi adevărat sau nu cu talentul, cert este pentru mine că toată vremea asta de jurnalist, cu facultate de filologie trimis să învețe meserie la postuniversitar, în Capită, a pus o dublă presiune pe mine: una lăuntrică, firească, și una exterioară. Parcă La Rochefoucauld spunea, cu înțeleaptă maliție, că ”virtuțile noastre sunt simple vicii deghizate”. Bănuiesc, fără maliție, că și la mine s-a întâmplat la fel. N-am făcut cine știe ce isprăvi, dar la strigare n-a ieșit altcineva în față. Și, subversiv, cu viciile, m-am trezit eu, iar acum trag ponoasele de laureat, fiindcă orice privațiune, meritată sau nu, vine cu ponoasele ei. Asta, cu viciile, mi se trage probabil și de la cronicarul Miron Costin care credea că ”cetitul cărților … este cea mai de folos zăbavă”. Pârdalnicul de mine, eu cred că și scrisul ziarelor este de folos. Dar, iată, vine pârdalnica de realitate și-mi spune că nu prea mai este așa, drept care m-a obligat să reinventez gazeta, părăsind evenimentul, care-ți strigă în obraz, și caut ideea, analiza obiectivă, lucidă și onestă a faptului. 

Ce-i asta? Înțelepciune sau rătăcire? Om trăi și om vedea. Până una alta, luați de citiți ”Argeșul”, să vedeți dacă n-a fost stricat orzul pe gâște!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio