Nu știu alții cum sunt, dar eu mă enervez din ce în ce mai des. Și nu atât stresul e de vină ‒ cum se poate citi în cartea „Depresia, maladia secolului XXI?”, aflată la noi sub tipar ‒ cât ce văd în jurul meu. Și anume că destui inși, care se pretind a fi oameni de calitate, lăsă „să curgă tot sângele și toată mizeria pe ei”, cum recunoștea o importantă personalitate. Mulți, foarte mulți ‒ chiar și dintre cei ce se plâng acum, în campanie, că avem în Argeș peste 80 de „instituții” care se dau drept „presă” și vin să le ceară bani de reclamă ‒ s-au scăldat în balele publicațiilor tabloide. Sânge, viol, crimă, scandal, canibalizări, mârșăvii, grozăvii, mizerie, sârboșenii… Care ridică tonusul vieții, nu?!
Nu știu, așadar, de ce vin ei acum și mi se revoltă, de vreme ce s-au complăcut în această atmosferă, nu s-au impacientat, nu au luat atitudine. S-au complăcut, fiindcă, da, așa e realitatea, cu ambele fețe la public, una decentă și alta insolentă, violentă, tribală. Și, dacă nu e realitatea așa, ea trebuie inventată și reinventată, de către o presă care-și propune să producă emoții, adrenalină și… bani. Față pe care unii o exhibă fără rușine, alții și-o reprimă. Pe sticlă, pe hârtia albă, pe calculator, pe telefon. Exploatând și abuzând în orb de buna credință a cititorului. Care e avid de ceva nemaipomenit, nemaiîntâlnit, de ceva ce nu s-a mai văzut. Și care, până la urmă, nu e adevărat, e un… fâs. Dar s-a citit și apoi s-a… dus! Din nou, pe ecran, pe pagina de ziar, pe rețelele sociale apare o altă gogomănie! Altă șolticărie! Și uite așa mințim poporul.
Inutil să mai spun eu aici că o bună parte a presei, câtă a fost ea bună, a decăzut din drepturile ei, s-a autodegradat, s-a subminat. A ajuns de tarabă. Ca și societatea, și mass-media trăiește o criză. Una dramatică. Bătăliile ei, deloc mesianice, nu mai sunt și ale cititorului, ci ale celor care au cumpărat-o ori au confiscat-o. Adevărul nu mai este sfânt și unul singur, ci e cel al autorității, al partidului, al patronului, al șefului. Și, mai ales, al cui plătește. Deontologia nu prea mai face mereu casă bună cu meseria. Derapează, șchiopătează. Adevărul e ciuntit, ciumpăvit. Iar cititorul, spectatorul, nici el nu prea are cum să știe treaba asta, el ia de bun ce vede, ce citește. Că e tipărit, iar tiparul încă mai are credibilitate pentru omul obișnuit. Care nu bănuiește că cel ce scrie, ca să nu zic jurnalistul ‒ că ăla nu-i jurnalist, ci purtător ilegal de condei ori de microfon! ‒ e plătit să mintă, să dezinformeze, să intoxice, să verse venin. Ce-i drept, apoi, cititorul își dă seama că a fost dezinformat, manipulat de „scriitori” plătiți să mintă, iară nu să spună adevărul. Și, sătul de atâta minciună și răutate, ajuns la sațietate, renunță la „serviciile” presei. Ori începe să se dezmeticească și să renunțe la informarea după ureche, de la tarabă, alegând publicația de tip serios, credibilă, veritabilă.
Scriu și mă enervez din nou, dar nu fac bine. Bine fac dacă scriu, nu dacă mă enervez. Chiar dacă justiţia nu prea mai ia în seamă ce scrie presa. Aia polarizată. Apoi, au dreptate și cei care mi se plâng mie în loc să meargă în justiție. Ba, sinceri să fim, unii ‒ toată stima pentru ei! ‒ chiar o fac. Și câștigă, de regulă, procesele intentate celor care se erijează peste noapte în gazetari. Care, unii, scriu vituperant, chiar au și talent, dar n-au deontologie, că au lipsit de la școala bunului simț.
Că școala profesională în gazetărie n-au apucat s-o facă, grăbiți să ajungă pe culmea victorioasă și poate bănoasă a meseriei de jurnalist. Meserie onestă, responsabilă, dar cu atât mai detestabilă cu cât sunt, iată, indivizi care-și bat joc de ea. Dar, la urma urmei, de ce nu ne batem joc în țara asta? De toți și de toate, de parcă instituția bunei creșteri și a respectului au dispărut cu desăvârșire.
Asta se întâmplă pentru că nu prea mai trăim în țara confortului social, ci a bunului plac. Care a invadat și mentalul public. Cu asupra de măsură. Și totuși cineva trebuie să țină măsura, să n-o lase să fie înșelată la cântar. Că vom plăti noi, nu altcineva. Cum plătim acum că ne-am bătut joc de școală, de cultură. Că ne vom trezi iar cu cineva, înfuriat, să țipe că-i vine să tragă cu pistolul, când aude de ea. De cultură! D-aia zic și eu că nu trebuie să mă enervez, mai degrabă să caut să mă pun bine cu hipotalamusul meu. Și eventual cu cei care ar trebui, odată și odată, să scoată o lege a presei, că o așteptăm de prea multă vreme. Poate face treaba asta UZPR-ul împreună cu noul Parlament.

Distribuie pe Facebook