După cum arată sociologia, este de o mie de ori mai uşor să reconstiui faptele unei perioade istorice decât atmosfera ei. Atmosfera îşi lasă semnele nu în marile evenimente istorice, ci în micile episoade de genul acelora pe care aş vrea să le prezint aici. Am participat, recent, la protestele de stradă împotriva încercării guvernanţilor actuali de a elabora o lege care să ne limiteze drepturile şi libertăţile personale. Şi mă refer la legea carantinării. Prezenţa mea în stradă venea după treizeci de ani de la manifestările la care am participat în calitate de student, ceea ce era pentru mine o situaţie ce mă gâtuia de emoţie. După trei decenii mă aflam, aşadar, din nou pe străzile bucureştene pentru a-mi apăra libertatea. După atâţia ani puteam să mă amestec din nou în mulţimea incandescentă, dar încă paşnică a străzii. Clădirile din jur păreau cuprinse şi ele de emoţie, iar oamenii se grupau sau se regrupau în stradă fără niciun criteriu de ordine. 

Şi apoi au venit amănuntele. Toate amănuntele deodată. Oamenii le discutau şi le mai înfloreau. Cei prezenţi erau de părere că proiectul legii carantinării a fost elaborat noaptea, aşa cum se nasc comploturile. Atmosfera era atât de supraîncărcată de spirit conspirativ, încât problema coronavirusului era aproape uitată. Guvernul era acuzat că încearca să impună dictatura, folosind ca pretext pandemia de Covid-19. Toată această toaletă a legii carantinării, ferită în primă fază de controlul opiniei publice – având în vedere că ne aflăm în stare de alertă – avea aşadar cele mai grave neajunsuri. În primul rând, a zăpăcit lumea. A împiedicat reacţiile sănătoase ale publicului, care, fie prin râs, fie prin indignare, fie printr-o îndreptăţită revoltă, zădărniceşte orice abuz de ordin politic. Apoi a resuscitat spiritul atât de cumpătat, atât de îndepărtat de curentele extremiste ale poporului nostru. Şi, nu în ultimul rând, proiectul acesta de lege a creat o atmosferă înfrigurată de bănuieli şi de închipuiri, prielnice tuturor posibilităţilor. 

Prin urmare, guvernanţii actuali, în doar câteva ore, au distrus, pe temeiul unor fapte pe care nimeni dintre noi nu le poate controla, acea splendidă impresie de unitate românească de la începutul pandemiei. Or, în ziua când am participat la proteste, aflându-mă pe strada din faţa Palatului Victoria, am observat că a intervenit un element nou în peisaj. Pe neaşteptate, aşadar, au apărut jandarmii cu misiunea imperativă de a interveni în forţă. Şi au intervenit cu deosebită violenţă, cu toate că nu era cazul. Se simţea că situaţia devenea serioasă. Şi puţini sunt dintre cei care ştiu că starea de alertă dă prilejul jandarmilor, de fapt tuturor forţelor de ordine ale statului, să facă politică. Dar să nu se creadă că fiecare jandarm poate să-şi exprime convingerile politice, ci el devine o forţă oarbă în mâna puterii executive. Totuşi, această posibilitate ar trebui să fie firească la un stat cu adevărat democratic, dar, în condiţiile dâmboviţene, politica forţelor de ordine ne crează numai frisoane. 

Eram, aşadar, pe trotuar şi mă gândeam la toate acestea. Vedeam cum oamenii se enervau, se umpleau de frustrări. Fiecare vorbea cu cel de-alături. 

În stradă se formase un singur grup, de câteva sute de protestanţi, care strigau lozinci împotriva guvernanţilor. M-am uitat la feţele lor şi mi s-au părut radioase, pentru că ei erau aclamaţi de cei care treceau întâmplător pe acolo. Trebuie să recunosc că strigătul mulţimii mi-a creat şi mie un plăcut sentiment de apartanenţă. Şi poate că după atâta timp cât a trecut de la evenimentele din iarna anului 1989 – având în vedere că erau mulţi tineri – am simţit momentul grandios şi chiar seducător, căruia cu greu i te puteai sustrage. Simţeam că trăiesc un nou moment istoric şi că fiecare dintre noi era chemat să se integreze în acea masă incandescentă, ca să se purifice acolo de orice egoism. Toate deosebirile de vârstă, pregătire, cultură dispăreau în acel moment sub valul impetuos al sentimentului de fraternitate. Oamenii care nu se cunoşteau intrau în vorbă, dădeau mâna unul cu celălalt, uitând de pericolul contaminării cu noul virus. Dar fiecare simţea că sistemul său imunitar creştea în forţă şi că nu mai era omul izolat de mai înainte, pentru că se contopea cu grupul, aparţinea de ceva, iar persoana lui, care nu fusese niciodată până atunci băgată în seamă, căpătase un rost. Aceşti oameni descopereau forţa necunoscută care-i scotea din proza vieţii de toate zilele, în acele ceasuri ale unor înserări văratice. 

Şi totuşi, în joc era prezent şi coronavirusul, care nu depindea de nicio măsură politică. Conştientizarea acestui virus m-a făcut să fiu mai prudent faţă de efuziunea oarbă a oamenilor şi să mă retrag puţin mai în margine pentru a mări distanţa dintre mine şi persoana cea mai apropiată. Am înţeles că mă aflam între două rele. Pe de o parte era protestul care degenerase în violenţă, pe de alta era pericolul nevăzut al virusului. De altfel, se poate ca în beţia acestui protest să fi fost şi o forţă mai adâncă, misterioasă şi inconştientă. Iar această forţă, în care se amesteca pofta de revoltă, ca o poftă de aventură, să fi dat impulsul violent de care eram cu toţii cuprinşi. Eram conştient, aşadar, că, în asemenea momente, oamenii scot din adâncurile obscure ale sufletelor porniri şi instincte apropiate de cele ale primatelor. Iată de ce se impune ca într-o ţară ca a noastră atât de tulburată de dezordine, guvernanţii să dea, în sfârşit, o pildă de cuminţenie şi de bună rânduială!   

Distribuie pe Facebook