Împrejurările actuale create de pandemia de Covid-19 şi de variantele acestui virus, cu care, se pare, că ne vom confrunta cu încă una în zilele următoare, de războiul din Ucraina, criza energetică, stresul provocat de creşterea preţurilor şi a dobânzilor bancare, ne despart de noi înşine, ne rup de gândurile şi îndoielile obişnuite, de propriul străfund lăuntric, căci aşa ceva nu am mai trăit niciodată. Pare că Pandora a deschis cutia din care au ieşit toate relele zeilor. Ritmul trepidant al existenţei zilnice întrerupe orice gând mai consistent şi alungă nevoia de intrare în contact cu semnificaţii mai adânci din noi înşine. Poate că, invocând toate acestea, exagerez, dar sunt convins că ne confruntăm cu nişte împrejurări cu adevărat teribile. Iată de ce tendinţa unora dintre noi de a accentua importanţa vremurilor în care trăim apare legitimă! Căci această tendinţă reprezintă dovada unei lucidităţi. Ne aflăm în plină perioadă relativ distopică a istoriei noastre.

Pe de altă parte, împrejurările istorice actuale ne îngăduie să trăim deosebit de intens pasiunea pentru ce se întâmplă în lume, să trăim aproape cu un sigur gând, unul obsesiv, cel al supravieţuirii zilnice. Trăim cu frică şi cu grija zilei de mâine. Trăim cu frica de ruşi şi de războiul lor, care seamănă cu o invazie barbară. După sociologul Spencer, frica ar fi primul factor ce determină apropierea oamenilor unii de alţii. Or, noi, în vremurile acestea, chiar suntem cuprinşi de frică. Am fost obligaţi să stăm în casă din cauza pandemiei de Covid-19. Şi am văzut cât de greu este să rămâi mai multe zile izolat la domiciliu. Nu aş fi crezut vreodată că aceasta ar fi o problemă pentru noi. Ştim de la Seneca că un suflet e bine echilibrat numai atunci când se poate opri pentru mai multe zile între pereţii unei încăperi. Iar Pascal a descoperit că toată nenorocirea oamenilor are o singură cauză, faptul că nu sunt în stare să stea liniştiţi într-o cameră. Iar acum îl mai avem şi pe Putin pe cap.

După propria experienţă în legătură cu izolarea socială, încep să fiu de partea celor care susţin că omul este exclusiv o fiinţă socială. În cartea sa de amintiri, Gorki povesteşte că, rătăcind pe malul râului Volga, singur şi întristat, s-a alăturat la un moment dat unui grup de oameni care descărcau mărfuri dintr-un vapor eşuat pe ţărm, cărându-le la un alt vapor trimis pentru această treabă. Au început cu toţii să care acele mărfuri, iar, după mai multe ore de muncă susţinută, de întrajutorare şi transpiraţire, s-a creat între aceşti oameni o comuniune intimă, în bucurie şi entuziasm. Oamenii care munceau acolo deveniseră toţi tovarăşi şi camarazi în realizarea unei probleme economice. Citind acel pasaj din cartea lui Gorki, am înţeles, poate mai bine ca niciodată, bucuria pe care o poate trăi omul alături de semenii săi atunci când face o treabă în folosul tuturor. Această nevoie sufletească – pentru că ea este nu numai bucurie, ci şi nevoie – se poate defini prin anumite cadre, prin forme instituţionalizate, prin organizări statornice, exprimând anumite raporturi între faptele sociale şi oameni.

Invazia barbarilor

Viaţa noastră se petrece pe aceste coordonate. Abstragerea omului, izolarea de semenii săi, sunt intolerabile pentru sănătatea lui. Bineînţeles, sunt şi indivizi care au o atitudine veleitară, aşa cum putem bănui din partea unui gânditor sau a unui mizantrop. Dar omul nu poate fi considerat un individ izolat, el se integrează într-un imens elan de viaţă care trece prin întreaga societate, fiind preluat astfel de o ideologie politică sau alta, de diverse mituri şi arhetipuri, care sunt fixate atât pe concret, cât şi abstract, în limbajul actual şi, în ultimă instanţă, în mintea lui.

Iată dar un exemplu pe care-l dă Gorki, din care reiese cum ajunge un om oarecare să aibă pasiune socială. Vedem în acest exemplu cât de importante sunt activităţile desfăşurate în comun de oameni şi în folosul lor. Activităţi ce nasc o suprastuctură creată din mituri, proverbe, arhetipuri etc. De exemplu, se vorbeşte astăzi de „visul lui Putin”, exprimare fără profunzime, căci nu Putin este motorul războiului din Ucraina – el fiind doar un instrument – ci mitologia vechiului Imperiu Ţarist, care a rămas în sufletul ruşilor la nivelul supraeului lor. Deci acest mit nu se va sfârşi odată cu dispariţia lui Putin – ar fi prea uşor – el poate să se stingă numai prin înlocuirea lui cu un alt mit, cum ar fi cel al democraţiei, dar, pentru ruşi, acest mit pare puţin probabil. Drept care, trăim într-o societate distopică, în care cutia Pandorei pare să se fi deschis şi să fi lăsat dezastre de neimaginat în jurul nostru şi nu ştiu dacă este necesar să mai reamintesc faptul că pe marginea cutiei ultima care a ieşit a fost speranţa.

Distribuie pe Facebook