# În blocurile dărăpănate din Ştefăneşti vieţuiesc, în condiţii inumane, familii cu copii, bătrâni neputincioşi, oameni singuri ajunşi la sapă de lemn.

# Fostă angajată la ADP Piteşti, Constanţa Gheorghe trăieşte într-o astfel de locuinţă fără gaze, apă şi toaletă. Are o pensie de 400 lei.

Unii au încercat să-şi îmbunătăţescă, după putere, „confortul” deşi locuinţele nu sunt racordate la sistemul de alimentare cu gaze. Nimeni nu are baie sau toaletă în cameră. Există un singur grup sanitar pe palier, pe care-l folosesc peste 20 de oameni. Tot de acolo, fiecare îşi cară în propria locuinţă câte-o căldare cu apă. Desigur, rece.

Aşa se trăieşte în blocul nr. 16 care, privit de la distanţă pare ca după bombardament, ca o expresie a nepăsării primarilor care s-au perindat la conducerea oraşului Brătienilor, de-a lungul ultimilor 30 de ani. Aici îşi duce amarele zile, poate ultimile, şi Constanţa Gheorghe, o femeie uscăţivă, măruntă, adusă de spate. A fost şi ea tânără, a avut năzuinţe, a visat, s-a bucurat, a râs şi a plâns, ca toţi ceilalţi bătrâni. Acum i-au rămas lacrimile.

O felie de pâine şi-un cartof…

În modesta-i casă pe care a avut-o la ţară, a rămas fiul ei. Şi el cu necazurile lui. Iar ea, ani de zile a făcut neveta până în Piteşti pentru a mătura străzile marelui oraş. Acum fosta angajată a ADP primeşte o pensie de 400 de lei. Din cauza lipsei banilor, situaţia doamnei Constanţa e dramatică. În blocul 16 din Ştefăneşti locuieşte de câţiva ani cu chirie. Plăteşte 300 de lei lunar pentru o singură cămăruţă asemănătoare unei chilii în care nu intră decât un pat, un fotoliu şi o măsuţă pe care se află un mic aragaz electric. Pe plita încinsă aşează în fiecare zi, ibricul cu apă. În ceaiul răsturnat în cană, îndeasă o felie sau două de pâine sau un covrig. Apoi fierbe un cartof, cel mult doi. Şi gata prânzul! La cină, din nou ceai şi alte două felii de pâine. Cartofii sunt număraţi pe zile iar biata femeie sărmană renunţă să mai mănânce seara, îi lasă pentru a doua zi, la prânz…

O rază de soare

„Mă mai vizitează dar foarte rar, băiatul meu. Sau îl mai trimite pe fiul lui pe la mine. Dar sunt şi ei săraci, nu au cu ce să mă ajute. Nu în ei îmi pun eu nădejdea, ci în Cel de Sus! Nu mă lasă Dumnezeu! N-am fost niciodată într-o asemenea situaţie grea dar El şi Măicuţa Domnului mă ţin în viaţă”. În timp ce face această mărturisire, bătrâna îşi pune mâinile cu degetele noduroase, tăbăcite de muncă, deasupra plitei electrice. Mai e caldă după prepararea ceaiului. Îşi mişcă degetele degerate. Noaptea e cumplit de frig. Nu există nicio sursă de încălzire şi desigur, nu-şi permite un calorifer. Trebuie să facă economie drastică la curent, altfel proprietarul îi măreşte chiria. Oricum, din cei 400 de lei îi mai rămâne 100. Numai săraca femeie ştie cum îi împarte pentru a avea pentru pâinea cea de toate zilele şi câteva kilograme de cartofi pe lună. Din mărunţişul rămas trebuie să-şi mai cumpere şi ceva medicamente pentru beteşugurile bătrâneţii. Măcar câteva calmante pentru dureri de oase, rinichi şi măsele. La frigul pe care-l îndură, la hrana pe care o are, se miră şi vecinii că bătrâna mai e în viaţă. Locuinţa fiind pe partea nordică a blocului, nu beneficiază nici ziua de căldura soarelui. Doar dimineaţa la primele ore, îşi aruncă o rază spre fereastra bătrânei. Durează câteva minute, dar îndeajuns pentru a-i lumina sufletul. „Dumnezeu mi-a mai dat o zi…” îşi spune în fiecare dimineaţă.

„Cine-mi dă putere să merg?

Deşi trăieşte de pe o zi pe alta într-o sărăcie lucie, Constanţa Gheorghe nu conteneşte să-i aducă slavă Regelui Universului. Răbdarea ei pare biblică, precum a dreptului Iov. A trecut prin multe necazuri şi supărări. Dar nu a deznădăjduit ci le-a primit pe toate de la viaţă cu convingerea că aşa-i dat omului, să sufere pe pământ. În ceruri, poate e altfel iar cei care au plâns, vor fi mângâiaţi, precum a spus Iisus Mântuitorul. De la El crede bătrâna că mai are puterea de a merge. Încet, târându-şi picioarele greoaie, îşi aduce o găletuşă cu apă de la toaleta publică de pe palier. Şi rugându-se Domnului, îl imploră să o ajute pentru a ajunge la magazinul din apropiere pentru pâine şi câţiva cartofi. De sărbători, o vecină cu suflet mare, i-a dăruit câteva dulciuri. Vecinii sunt şi ei săraci dar nimeni nu-i mai nevoiaş decât ea. Iar o bucată de pâine primită are însemnătatea unui cozonac. Rar se întâmplă să fie miluită în acest fel dar femeia se roagă îndelung pentru cel care-i întinde o pâine, o gogoaşă sau un covrig. Le-aşează lângă cana cu ceai şi le mânâncă la prânz, mulţumind din nou lui Dumnezeu. În ziua aceea pentru ea e sărbătoare. „Înseamnă că Hristos l-a trimis…” crede bătrâna şi sufletul i se umple de bucurie iar chipul brăzdat i se înseninează.

„Stau la uşă şi bat!”

În rest îşi poartă crucea singurătăţii cu demnitate. Iarna aceasta e blândă dar nopţile sunt geroase. Între pereţii reci ai „chiliei” sale de la etajul doi al blocului 16 din Ştefăneşti, asemeni unei călugăriţe, la ceasul miezonopticii, bătrâna se roagă necontenit: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Tot repetând cuvintele pe care le rostesc şi monahii de la Muntele Athos, bătrâna simte cum întâi imima apoi tot trupu-i uscăţiv i se încălzeşte. Pesemne că El, Mântuitorul aude şi primeşte ruga ei. Doar nu spusese El: „Iată, stau la uşă şi bat!?” Constanţa Gheorghe l-a primit demult în inima ei şi nu se mai teme de nimic. Nici de întuneric, nici de boală, nici de foame. Moartea? Nu o înspăimântă. Nădăjduieşte în mila lui Iisus căruia îi va spune despre toţi cei care au miluit-o măcar cu un codru de pâine, încredinţaţi că „oricine ajută pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”, după cum stă scris în Scriptură…

Distribuie pe Facebook