Crina ZĂRNESCU
Iată un motto care ar putea figura pe frontispiciul unui muzeu dedicat exclusiv marelui sculptor român Constantin Brâncuși! Sunt câteva axe ale gândirii sale artistice sintetizate în cugetări devenite celebre și care constituie nucleul acestui articol. Dar, mai înainte, câteva cuvinte despre omul Brâncuși.
Toți cei care vizitau atelierul lui Brâncuși din fundătura pariziană de la numărul 11, Impasse Ronsin, erau uimiți și încântați totodată de simplitatea acestui interior care aducea a casă țărănească din zona natală, cel puțin așa le spunea sculptorul musafirilor săi. Un interior pe cât de simplu, pe atât de vibrant în autenticitate, unde strictul necesar unei case se învecina firesc cu sculpturi, cu gândurile lui dăltuite în lemn sau turnate în bronz și unde, nu era culmea impietății, Brâncuși sculptorul le pregătea și bucate specifice zonei Gorjului: mâncăruri simple și gustoase, ciorbe de zarzavat, tocănițe cu mămăliguță, întotdeauna însoțite de țuică românească și vin. Și, astfel, masa devenea o continuare a spațiului artistic! În întâlnirea cu ceilalți, timpul nu este consumat, ci împărtășit. Totul ține de aceeași căutare: esențialul! Exista un spirit al locului la care Brâncuși ținea foarte mult și nu pentru a impresiona, ci pentru a crea o stare de apropiere, de liniște, de autenticitate. În acest spațiu fiecare obiect de mobilier, fiecare sculptură, ocupa un loc precis, iar distanțele erau gândite în așa fel încât să creeze impresia de dialog subtil și de coerență care cuprindea însăși viziunea lui existențială și artistică.
Gândirea lui Brâncuși refuză izolarea. Sculptura nu există singură, ci respiră prin celelalte forme din jurul ei. O coloană prelungește o linie, o curbă răspunde unei verticale, iar suprafețele lustruite captează și redistribuie lumina. În acest univers, totul este relație, totul se armonizează pentru a completa portretul sculptorului român, cu temperament impetuos, care iubea simplitatea și cobora constant în profunzimea spiritului pentru a descoperi esențe pure. Brâncuși era profund atașat de atelierul său pentru că el reprezenta sintetic relația cu spațiul românesc. Atelierul devenea astfel o operă totală, o formă extinsă de sculptură. De aceea, poate el cerea imperativ „nu mutați lucrările, pentru că ele trăiesc împreună!“. Ideea lui era insolită pentru acea vreme! Sculpturile nu sunt obiecte izolate, ci fac parte dintr-un ansamblu viu, în relație unele cu altele, cu lumina, cu spațiul, chiar și cu soclurile. Soclurile nu sunt suporturi neutre, ci părți integrante ale operei, continuând ritmul formelor și stabilind echilibrul ansamblului. În muzeele clasice, soclul e doar suport. Pentru Brâncuși soclul se constituia ca parte din sculptură și îi conferea un anume echilibru, asigurând ritmul vertical care susținea ansamblul în întregime. Brâncuși lasă prin testament (1957) atelierul său statului francez cu o condiție clară – să fie păstrat exact așa cum este, „nu aproximativ, nu reinterpretat, nu rearanjat“! Orice schimbare a acestui ansamblu unitar prin concepție ar fi distorsionat viziunea artistică. Cerința lui a fost respectată!
Când, în jurul anilor 1970-1972, zona artiștilor din Impasse Ronsin a fost demolată sub presiunea schimbărilor urbanistice, atelierul a fost reconstruit fidel, à l’identique, cum spun francezii, în vecinătatea Centrului Pompidou.
S-a respectat distanța spațială înțeleasă ca armonie în dialogul tăcut al formelor sculpturale care definesc, astfel, un mod de a gândi, de a vedea realitatea, de a transpune volumic viziunea artistică. Un rol deosebit de important îl juca lumina. Brâncuși își dispunea lucrările în așa fel încât lumina care trebuia să intre pe ferestre devenea parte din sculptură prin jocul de lumini și umbre, precum și prin reflexiile sale pe bronzul șlefuit.
După cum concepția artistică se concretizează în formele sculptate, gândirea sa se sintetizează în cugetări ca reflectări ale unui mod de viață și de raportare la lume. Pentru că nu se pot disocia viața de artă, modul de a trăi și gândi de viziunea artistică. Primul reper în scurta eșalonare a cugetărilor sale rămâne copilăria ca stadiu al inocenței, al purității și uimirii cu care privești lumea, al continuei disponibilități de a o vedea ca și cum ar fi mereu pentru prima dată. „Când încetăm să mai fim copii – obișnuia el să spună – suntem deja morți.“ Profunzimea apare atunci când păstrezi această „copilărie a privirii“, când faci liniște în tine și poți vedea clar, fără filtre. Găsim aici legătura subtilă și cea mai importantă pentru că e fondatoare : între copilărie și artă nu există ruptură! Există continuitate! Copilăria este începutul privirii artistice, iar arta este păstrarea ei. „Privește până vezi!“ – atrăgea el atenția, ca o invitație spre descoperirea luminii esențiale din lucruri. Pentru Brâncuși, ca și pentru artiștii vizuali, de altfel, lumina joacă un rol esențial. Este un element sacru, jucând pe alternanța imaterial/material, modelând volumele, creând ritmuri de umbră și reflexie, transformând suprafețele și punându-le în relație. Sculpturile trăiesc prin lumină, iar spațiul dintre ele devine la fel de important ca materia însăși.
În fond, Brâncuși nu separă viața de creație. Le unește într-un singur mod de a fi: „să privești ca un copil, să iubești ca un om prezent, să creezi ca unul care caută esența.“
Pentru că, uneori, viața devine artă exact în momentul în care ne întoarcem la uimirea de la început.
Din această perspectivă se desprinde o altă idee fundamentală: simplitatea. Atât de prezentă în opera sa, ea nu înseamnă reducere, ci întoarcere la starea originară.
„Nu căuta formule obscure, caută simplitatea!“ Pentru că viața nu are nevoie de complicații pentru a deveni profundă. Așadar, a simplifica înseamnă a curăța privirea, a elimina excesul care acoperă lucrurile, până când ele redevin clare, aproape fragile în adevărul lor. În artă, ca și în viață, simplitatea devine o disciplină a clarității interioare. Simplitatea, intrinsecă operei sale, este o formă de adevăr pentru că ea anunță revelația lucrurilor fundamentale: „Simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la ea fără să vrei, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor.“
Iubirea ca mod de cunoaștere este o dimensiune existențială de prim rang care revine constant în cugetările lui. Pentru Brâncuși, „Iubirea nu este un sentiment, este o forță“ și „Ceea ce faci cu dragoste devine etern.“ Iubirea și copilăria se întâlnesc în acea stare de uimire, de descoperire continuă care-i fundamentează însuși actul de creație. Se poate afirma chiar că iubirea poate fi înțeleasă ca o formă de ekstasis, în sensul dat de vechii greci, ca ieșire din sine ceea ce nu duce la risipire, ci la esențializare. În lucrări precum Sărutul sau Coloana fără sfârșit, mișcarea de depășire a individualului este dublată de o întoarcere la unitate și simplitate. Astfel, iubirea nu este doar elan, ci și formă, nu doar ieșire din sine, ci regăsire într-o ordine mai profundă. A iubi înseamnă a rămâne deschis, a privi fără grabă, a nu pierde capacitatea de uimire, de cunoaștere, de descoperire. Este starea care aparține copilăriei și pe care Constantin Brâncuși o păstrează în creație. În jurul lui, viața nu este nici izolată, nici rece, ci densă, vie, plină de întâlniri.
Femeile care i-au fost aproape – Maria Tănase, Lizica Codreanu, Florence Meyer – nu sunt simple episoade biografice, ci forme de prezență care se integrează, fiecare în felul ei, viziunii artistice prin pasiune și tensiune. Această stare, propice creației, poate fi numită printr-un cuvânt căruia grecii antici îi acordau o semnificație aparte: agape – o formă de iubire întemeiată pe împărtășire, generozitate și prezență. A găti, a sta la masă, a primi oameni, a împărtăși nu erau pauze între momentele de creație, ci parte din același mod de a fi. Astfel, ieșirea din sine, proprie ekstasis-ului, se armonizează cu agape ca deschidere către celălalt. În această tensiune fertilă se poate înțelege drumul parcurs de Brâncuși: dinspre sine spre celălalt, pentru a atinge esențialul, simplitatea și echilibrul.
Viața, gândirea și arta Maestrului Brâncuși care-și găsesc reflectarea în arhitectura atelierului său ca unitate profund spirituală dintre formă, spațiu și lumină, dau o importantă lecție atât artiștilor, cât și scriitorilor, în sfârșit, creatorilor de frumos, o lecție de cunoaștere, de coerență interioară și de armonizare cu lumea, în măsura posibilului.
„Lucrurile nu sunt grele de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.“
Aș zice că și pentru noi ceilalți, muritorii de rând, prinși în vârtejul superficialității și al atmosferei factice, e nevoie să redescoperim sensul acestei cugetări și să ne-o însușim.
