Există un basm românesc al cărui personaj principal râde întotdeauna când urcă un deal şi plânge când coboară, fiind cu totul în contradicţie faţă de ceea ce se cheamă judecată sănătoasă. Dar sub haina sa de măscărici se ascunde un înţelept, care se bucură la urcare de coborâşul ce va urma. De la acest basm poporul nostru a învăţat să aibă răbdare, în sensul că, după zile grele şi pline de trudă, vor urma altele senine şi odihnitoare. Însă, având în vedere realităţile actuale, înţelepciunea acestui basm nu mai este valabilă. Zilele mai bune pentru majoritatea dintre noi se lasă de prea mult timp aşteptate. Suntem parcă osândiţi să urcăm „dealul” toată viaţa fără să întrezărim coborârea. 

Sergiu Nicolaescu a surprins foarte bine acest adevăr în filmul „Osânda”, când personajul principal, interpretat de Amza Pelea, a murit cu crucea în spate, urcând un deal. Se poate spune că acest film este despre altă lume şi dintr-un alt ev istoric. Presupunerea aceasta este falsă. Filmul „Osânda” este cât se poate de actual. După vizionarea lui, ai nevoie de câteva zile de convalescenţă ca să-ţi revii la o stare sufletească normală. Iar când îi văd pe vârstnicii din satul meu, îmi aduc aminte de filmul lui Sergiu Nicolaescu. Mai ales acum când li s-a promis acestora, prin lege, o creştere a pensiei cu 40%, fără însă ca acest lucru să se întâmple vreodată. „Nu nedreptatea mă supără pe mine, spunea argeşeanul Istrate Micescu, prin anul 1936, ci legea care consimte să se facă această nedreptate”. Micescu a invocat legea. Or, în cazul celui care simte că dreptul său este călcat în picioare şi e dispreţuit în mod arbitrar, nu obiectul, ci persoana sa este pusă în joc. Deci, viaţa bate filmul.

Prin urmare, în plină pandemie de Covid-19, s-a instituit dreptul forţei, ca drept represiv. El a copleşit ţara, a sabotat istoria şi a dezvoltat instituţiile de forţă ale statului. În dreptul represiv lupta pentru lege devine lupta contra legii. Ludovic Orban nu mai știe ce să facă să scape de legea creșterii pensiilor, de cea a dublării alocațiilor pentru copii și de legea creșterii salariilor profesorilor. Toate aceste legi au trecut prin Parlament și au fost semnate de către președinte. Astfel se iveşte un caz de conflict în însăşi ideea de drept, conflict care ia caracterul tragicului. Nici pomeneală de încercarea democratică de a îndrepta eventualele devieri de la noile reguli de drept printr-un sistem de ortopedie socială. Pentru a stăpâni această situaţie, puterea prinde rădăcini şi mai adânci în trupul societăţii printr-o acţiune subtilă asupra corpului social. Aşa s-a ajuns ca „dealul” din faţa noastră să fie şi mai înalt, făcând din basmul de altădată un vis prea îndepărtat. Or, ca să urci mai departe ar fi cazul, vorba lui Constantin Noica, să iei toporul în mână şi să mergi pe cărări create de tine însuţi. Mai ales că democraţia noastră continuă să fie originală, în sensul că, după treizeci de ani, capitalul continuă să fie acumulat în mod sălbatic. De exemplu, la farmacia unui ministru o mască de protecţie se vinde cu 15 lei, iar farmacista refuză să elibereze bon fiscal. Exemple de acest gen ar putea continua la nesfârşit. 

Pe de altă parte, cunosc în satul meu natal un bătrân senzaţional. Este un om scund, cu privirea neliniştită, vesel, în ciuda vârstei de aproape o sută de ani. De câte ori merg pe la mama, trec şi pe la el. Săptămâna trecută, însă, nu l-am găsit într-o formă prea bună. Părea că-l frământă ceva. Nu l-am chestionat, pentru că, la vârsta lui, stările sufleteşti sunt destul de schimbătoare. L-am lăsat să-mi spună el, dacă avea ceva de spus. Într-un târziu, am încercat totuşi să ştiu de unde venea îngrijorarea bătrânului, de obicei atât de calm şi voluntar. L-am chestionat îndelung, dar a fost în zadar. Mă gândesc că, aşa cum au fost ei, bătrânii noştri, dispreţuiţi astăzi de guvernanţi, prin înţelepciunea şi răbdarea lor au ţinut lucrurile cum au putut, prin mijlocul atâtor nenorocite încercări şi cu puţinele lor puteri, ca să ne lase drepturile de care ne bucurăm acum. Între cei care au fost şi au făcut ceva şi cei care sunt şi nu fac nimic, decât să-şi umfle buzunarele proprii, este o mare deosebire. Cei care au fost au făcut, poate, rău, dar au făcut şi mult bine. Dar cei care sunt nu fac decât rău, inducându-le oamenilor frica de foame, printr-o politică perversă ieşită din capul unor dezechilibraţi. Aşa s-a ajuns să se vadă în frica de foame un mijloc de a manipula masele. Acest tip de manipulare nu e o noutate, pentru că, încă de la începuturile istoriei, s-a practicat o astfel de politică a înspăimântării populaţiei cu perspectiva foametei. De mii de ani frica de foame a supus cel mai uşor mulţimile, care, drept consecinţă, şi-au creat viziuni şi reverii despre râuri de lapte şi miere, aflate însă pe celălalt versant al dealului, versant care, nouă, românilor, nu ni s-a arătat niciodată. Şi am trăit numai cu speranţa, aşa cum trăiește şi bătrânul din satul meu, că pensia îi va creşte cu patruzeci la sută.  

Distribuie pe Facebook