De mult n-am mai avut senzația asta. Măcar de m-aș înșela. Care senzație? Păi, aia pe care o trăia și Caragiale dramatizând lupta dintre tabăra lui Farfuridi și cea a lui Cațavencu. ”Zgomot, învălmășeală, înghionteli”! Ba chiar și huiduieli, cum au fost vineri la Iași, când s-au aniversat 161 de ani de la Unirea Principatelor Române.

Ce mă frământă pe mine – și nu doar pe mine! – este totuși pe mâna cui ne aflăm? Dincolo de contrele televizate de la Iași, unde președintele Iohannis, ca și prim-ministrul Orban, mai promite o dată că face Autostrada Unirii. De parcă nu s-ar fi făcut suficient de râs, ca și pesediștii, pe tema autostrăzilor. Apropo, altminteri, de stimatul nostru Iohannis! Dacă ar fi fost mai diplomat și mai echidistant, cred că acum ar fi putut merge acasă, la Sibiu, pe Autostrada „Neamțului”, cum s-ar fi așezat în mentalul colectiv mult doritul fragment Pitești – Sibiu, care ar fi unit nu doar două provincii istorice, ci ne-ar fi racordat efectiv la o autostradă europeană care duce către civilizație. Că asta vrem, nu?!

Așadar, revenind la idee, pe mâna cui ne dăm, aici, la Argeș, mai bine zis, pe mâna cui ne dă dl Miuțescu. Care, iată, a poftit la un post mai de centru, n-a rămas la județ. Prefect, cum îi propuneam deunăzi, ca să vedem că are în el sânge de Brătian, chiar dacă-i de baștină oltean. Dar acum este argeșean. Nu aflăm azi, în tot județul ăsta, un ispravnic precum Dincă Brătianu, ori un prim-ministru ca Ionel Brătianu, care a ținut în spate tot greul administrației, la Iași, pe vremea ocupației nemțești? Ocupație despre care sora sa, Pia Alimăneștianu ‒ lăsată înadins în teritoriu ocupat de inamic, să se vadă că și membri ai familiei Brătianu suferă alături de oamenii din partea de țară ocupată ‒ avea vorbe destul de grele în cartea „Însemnări din timpul ocupației germane 1916-1918”. Căci și nemții, în 1918, au comis jafuri și asasinate, atrocități săvârșite ulterior și de armata sovietică ”eliberatoare”.

Cum bine mă știe lumea, nu fac presă zi de zi cu dorința de a lua de gât pe cineva, dar de piept tot îmi îngădui să-l iau pe liderul argeșean al liberalilor și să-l întreb: pe mâna cui ne lași, coane Adriane? Nu ne este suficient că, pe vremea pesediștilor, mai toate centrele de comandă au migrat în Prahova, la Alexandria ori mai știu eu unde? Unde sunt ”inițiații”, ca să citez din titlul cărții liberalului Cristian Cocea, care se întreba, ca și mine: ”Pe mâna cui ne dăm?”. Mă rog, sper să nu-i fac rău, citându-l, că a girat bine postul la Cultură, dar bani nu a avut deloc să conserve măcar câteva monumente importante din Argeș. Dar, iată, a scris încă o carte cuprinzând eseuri ezoterice despre ”Cum construiau inițiații”. N-ar putea să afle și niște „inițiați” care să construiască, să se distingă și-n politică, niște eminențe cenușii ale administrației argeșene, niște specialiști acolo, pe bune nu pe contra-sens? Cum mi se pare că a fost mult timp și dl Iohannis. Așa, s-a distins prin absența ”echidistanței” pe care a exercitat-o ”pas cu pas”.

Poate dă și dânsul de scrisoarea lui Carol I care se plângea ‒ la cinci ani după ce fusese urcat pe tron de I.C. Brătianu ‒ de ”puținul folos adus acestei frumoase țări”. Da, dar a reușit, în timp, să facă drumuri de piatră și de fier, a organizat armata, a obținut independența la 1877, mergând chiar pe front.

Cum în tranșee a mers și nepotul său, regele Ferdinand Întregitorul, care a făcut România Mare alături de strălucita sa consoartă, Regina Maria. Amândoi sunt exemple respectabile de urmat când este vorba de datoria față de țară, de onoare, de sacrificiu. Cu atât mai mult cu cât nu erau români get-beget. Ferdinand era de origine germană, iar Maria se trăgea din două dinastii imperiale, una engleză și alta rusă. Care Maria simţea că a întemeiat o ”dinastie națională”, fiindcă n-a pregetat să îngrijească ostașii răniți cu riscul vieții, să-l înfrunte ca o ”leoaică” pe ”tigrul” Clemenceau, prim-ministrul Franței, pentru a obține, la Trianon, recunoașterea României Mari. Respectiv unirea cu cele trei provincii, dublarea teritoriului și mărirea populației țării de la șapte la cincisprezece milioane de locuitori. La făurirea unirii din 1859, eminenţele cenuşii au fost Mihail Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, iar la cea din 1918, a fost mai ales regina Maria. Bine consiliată de prințul Barbu Știrbei, de Elena Văcărescu, la Paris, și, fără îndoială, de Ionel Brătianu. Când, în 1927, murea și Ferdinand, și Brătianu, supranumit ”regele neîncoronat”, criza politică făcea ravagii în țară, tindea spre anarhie, generată și de Carol al II-lea, care se răzgândise și voia tronul României.

Peste ce dăm astăzi, când luăm la scuturat ce au făcut timp de 30 de ani dragii noștri politicieni? Peste mediocritate, insuficiență, incompetență. Și, evident, peste nepotism și ”cumetrie politică”! Unde-i eminența cenușie? În Argeș și la București? Unde-i Brătianu, unde-i Barbu Știrbei, unde-i Maiorescu, unde-i Titulescu? Sau, mai bine zis, unde-s urmașii lor, că aceștia sunt în cărțile de istorie? Pe care istorie, de la o vreme, începem s-o învățăm ”altfel”. Occidentalizându-ne!   

P.S. Apropo de eminențe cenușii, câți dintre activiștii de azi vor ieși din politică pentru a intra in istorie?

Distribuie pe Facebook