Nu ştiu cine mă pune să merg într-o zi în târg. Şi cumpăr, nici una, nici alta, un topor. Mai bine zis o toporişcă, de dimensiuni mai mici, cu care să mai tai câte-o creangă. Sincer să fiu, mi-a plăcut mai mult coada, decât leafa toporului. Mărturisesc că-mi place ca o unealtă domestică să fie şi estetică, nu doar funcţională.

Surpriza a fost ca, odată ajuns la ţară, să constat că toporişca mea nu taie neam. Era făcută din fier mort, un bleau, cum spun cei de aici. Mă interesez, prin urmare, dacă în vale, la Dinică, mai este vreun fierar, mai face cineva topoare, coase, seceri, potcoave etc. Aflu că nici vorbă. Copiii lui Dinică s-au „boierit”, au plecat la oraş. Dar vecinul Octavian, binevoitor, se oferă să dea o fugă cu mine până la Cicăneşti, unde este un meşter fierar de toată isprava. Nu mai stau pe gânduri, mai ales că vreau să văd şi eu cum a asfaltat drumurile comunei, până şi unele prin pădure, primarul Ion Ionescu. Primar care, îmi spune academicianul Gh. Păun, cicăneştean şi el, „e bolnav de asfalt”, nu alta.

Drept care, încălecăm pe Mitsubishi, ajungem la Ion Floarea, cum aflăm că-l cheamă pe meşter, şi-l rugăm să ne călească fierul mort cumpărat din târg. „Se face – ne promite el – dacă nu vă grăbiţi”. La întoarcerea acasă, îmi vine în minte păţania povestită de nemuritorul Ion Creangă. Într-o bună zi, un gospodar se trezeşte la poartă cu un ţigan – aşa zice Creangă, aşa scriu şi eu, n-am încotro! – care-i cere ceva de mâncare. Milos, omul îl invită în curte şi-i oferă ceva de-ale gurii. Drept recunoştinţă, drumeţul îi spune că-i fierar şi, dacă are o bucată de metal prin curte, el îi poate face un topor.

Gospodarul dibuie sub o cosoroabă, scoate un fier şi-l dă celui ce se dă meşter. Care se apucă de treabă, înteţeşte un foc în curte, scoate ciocanul, nicovala şi foalele, le rostuieşte toate în jur, după care cere un pahar de băutură. Ciocăneşte el ce ciocăneşte, iar apoi îl cheamă pe gospodar şi-i spune că un topor n-o să iasă, dar îi face o bardă, de mai mare dragul. „Fie şi o bardă!”, ar fi zis omul şi-i mai oferă un pahar de vin. La cerere. După încă o vreme, ţiganul îl strigă iar pe gospodar şi-i spune că nu iese nicio bardă din materialul pus pe nicovală, dar un sfârâiac o să iasă cu siguranţă. „Fie şi un sfârâiac – se învoieşte omul – dar ce-i ăla?”. „Uită-te şi bagă bine de seamă, că mulţi dintre noi ştiu să facă o asemenea ispravă”. Apoi ia bucata de metal înroşită şi o aruncă în căldarea cu apă: Sfârrrrrrr! „Ăsta-i, bre, sfârâiacul! Şi zi mulţam dacă mai vrei unul. Că-ţi mai pot face”.

Cu ăst gând revin şi eu la Cicăneşti să văd ce a făcut meşterul atât de lăudat din toporul cumpărat în târg. Pe drum însă ascult la radio disputa dintre preşedintele ţării şi preşedintele PSD. Dl Dragnea se laudă că din fierul mort al Codului Penal a făcut un „topor” ţais, cum ar zice neamţul. Dar neamţul de Iohannis îl acuză că n-a făcut decât un sfârâiac. Şi o să meargă să reclame asta la Curtea Constituţională a României.

Nu ştiu ce să spun, n-am pregătirea juridică necesară. Despre lege nu prea merge să-ţi dai cu presupusul. Că, vorba aia, unde-i lege nu-i tocmeală. Iar eu văd că pe lege ne tocmim de vreo doi, dacă nu chiar de vreo 30 de ani, de când am luat în braţe noua societate. Ca şi ţiganul din povestea lui Creangă, mai toţi care au venit la putere s-au lăudat că fac şi dreg, dar noi, cu toţii, vedem bine că n-a ieşit decât un… fâs.

Dar cu toporul să ştiţi că am nimerit-o. Ce-i drept, nu l-am mai recunoscut, dar maestrul Ion Florea din Cicăneşti a făcut o minune de sculă. Păcat că nu prea am eu ce face cu ea, iar cine poate face n-are un asemenea topor. Are parte doar de cozi de topor!

Distribuie pe Facebook