Mă sună, duminică, o bună cunoştinţă de la Berlin. Ca să-mi spună ce? Că poartă chiar atunci o discuţie din care rezultă că-n ochii nemţilor noi nu prea mai contăm, că am devenit din nou colonia de pe vremea lui Hitler. Că aici, în România, toţi am pus capul jos, nu mai avem nicio reacţie. Mă sună aşa, tam nesam, tocmai pentru a-i demonstra preopinentului, că lucrurile nu stau chiar aşa. Că uite, un gazetar care-i acum la îndemână poate face proba la telefon că n-am pus toţi capul în piept, că mai sunt destui românii care nu cred că sunt jocurile făcute, că inclusiv mass-media reacţionează.

Ce ar fi trebuit să-i spun eu preopinentului d-lui Despina, un distins silvicultor despre care am scris că este preocupat, alături de alţii, să recuperăm datoria pe care o are Germania faţă de noi? Că nu ne dăm bătuţi, nu? Că noi, cei din presă, cât putem, facem publice jafurile de pădure şi de avere naţională! Chiar aici, în Argeş. Că vedem bine că – vorba lui Ilie Şerbănescu – România începe să aibă „noi proprietari” care nu prea mai sunt români („România – o colonie la periferia Europei”, Ed. Roza Vânturilor, Buc. 2016), că, vedem bine, „pălmaşilor români le va fi mai greu sub povara colonialiştilor străini şi ale vătafilor lor români”, că „unica ieşire din starea şi statutul de colonie nu poate fi, obiectiv, decât o mişcare de eliberare naţională”. Că, pe scurt, colonialismul este în ofensivă. Ba chiar duduie în continuare după „privatizările” prin care proprietatea statului român a intrat în proprietatea unor state străine mai puternice cu firme ca OMV, GDF, CEZ, OTE, Eon, care sunt şi ele, în mare parte, tot de stat! Şi care au contribuit din plin la lichidarea economiei româneşti. Este adevărat că, graţie contribuţiei fabricii franceze Renault de la Piteşti, la exporturile pe cap de locuitor Argeşul surclasează toate celelalte judeţe, inclusiv Capitala, dar la gradul de ocupare a forţei de muncă ne aflăm, totuşi, în coada clasamentului, lângă Teleorman şi Brăila.

Sigur, pericolul acaparării nu mai vine ca altădată din Estul blamat, ci din Vestul aşteptat şi adorat. Nu vine neapărat de la americani, ci de la unii dintre dragii noştri de europeni, care abia au aşteptat să ne încalece. Deocamdată economic, fiindcă, altminteri, dacă ar fi să-l credem pe analistul Bogdan Chiriac, ăsta nu-i decât începutul redesenării sferelor de influenţă între Germania şi Rusia, redesenare pe care „SUA ar dori s-o împiedice”. Ar dori, dar din ce spunea deunăzi ambasadorul SUA la Chişinău („Moldova nu-i România”), după care ambasadorul SUA din România se fotografia cu steagul secuiesc, lucrurile nu prea par să meargă în sensul ăsta. Dar poate că ambasadorul american de la Bucureşti n-a vrut, cum declară, decât să fie „politicos”. Ce-i drept, cel de la Chişinău n-a fost deloc politicos, dar a plecat în concediu şi… nu s-a mai întors.

Aflaţi la încrucişarea intereselor estice şi vestice, să mai oscilăm cu cine mergem, după ce ne-am eliberat din ghearele comunismului? Sub genericul „harta noastră care sângeră”, Nicolae Dabija scria o carte cu mesaj clar în titlul „Bezna vine de la răsărit” (Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova). Scria  asta jurnalistul, şi deputatul, şi-mi trimitea cartea încă din anul de graţie 2005, cu următoarea dedicaţie: „Fratelui Mihai Golescu, un român cu inimă de basarabean, pentru că nu ne uită, fiind aproape de durerile şi bucuriile noastre…” Scria asta poetul român din Basarabia al cărui inspirat distih „Doru-mi-i de dumneavoastră,/ Ca unui zid de o fereastră” reverberase tulburător, la apariţia în presă, în inimile mai tuturor românilor. Sunt, vreau să spun cu asta, personalităţi de dincolo şi de dincoace de Prut care nu „lâncezesc” şi care cheltuiesc energie, iar unii şi talent, în interesul neamului aflat „sub vremi”.

Întrebarea care se pune este cât contează pentru supravieţuirea noastră? Şi cum putem ieşi deasupra „nevoii”, cum evităm transformarea românilor în „chiriaşi pe pământurile strămoşeşti”? Răspunsul ni-l oferă tot un jurnalist – ce-i drept ajuns şi ministru. Iată ce spune Ilie Şerbănescu în cartea deja citată: „…Dintr-un model de integrare economică bazată pe liber consimţământ UE s-a transformat într-un sistem clasic periferie-centru… Cu o viteză ameţitoare la scară istorică, România a devenit o anexă de consum, de la periferia est-europeană, a centrului vest-european, ca să nu-i spunem o colonie. În toţi aceşti ani nu s-a auzit niciun protest, nicio opoziţie, nici măcar un strigăt de durere din partea României la Bruxelles. Sau măcar la Bucureşti… Problema nu este cine reprezintă România la Bruxelles, ce poziţie prezintă şi ce reprezintă România la Bruxelles”.

Chiar, ce mai reprezintă România la Bruxelles? Că-n Germania am aflat: nu contăm, suntem vasali şi argaţi. Poate ne vor spune deputaţii noştri europeni.

Distribuie pe Facebook