Are dreptate Arabella! Omenii nu pot trăi nici la ţară fără un strop de dramă. Acolo unde este mai mult spaţiu, chiar şi mai mult aer de respirat. Nu este aglomeraţie ca-n oraş, nu sunt atâtea stări conflictuale, agresiune, dar totuşi…

Cum cine este Arabella? Parcă v-am mai povestit de ea, deşi nici măcar n-o cunosc. Este o „năucă”, să-mi ierte termenul. Că numai o năucă, englezoaică, la cei 50 de ani câţi număra prin 2004, s-a decis să dea Liverpool-ul pe un sat braşovean, Măgura, aninat de munte. Am făcut „cunoştinţă” cu ea citindu-i – şi recitindu-i, acum, de Paşti – cartea „Din Liverpool în Carpaţi”. Superbă carte despre România! Scrisă cu dragoste de ţara noastră, cu pasiune şi înţelegere, cu tact şi spirit ager, că dacă eu aş fi cineva în ţara asta aş numi-o mintenaş ambasadoare a României la Bruxelles, la ONU sau, mai degrabă, la Washington. Că acolo se fac jocurile. Ba poate mai bine prim-ministru, la noi.

Este în felul ei o sihastră Arabella McIntyre-Brown. Fără un pic de pensie, deci fără un venit stabil, împinsă din spate de un Aghiuţă care a chinuit-o şi-n copilărie, dar jurnalistă şi scriitoare, a dat buzna pe o măgură vecină cu Piatra Craiului, unde şi-a ridicat cu mâinile ei o cabană. Cu mâinile ei, dar şi ale vecinilor, care au îndrăgit-o şi adoptat-o cu toate ciudăţeniile ei. Deşi femeie singură, care se poartă şi bărbăteşte când este nevoie, explorează tot ce se poate, de parcă ar vrea să descopere misterele Polului Nord, nu doar ale Itacăi. Nu ratează nici măcar întâlnirea cu Moş Martin ori cu şmecherul întâlnit „la ocazie”, în drum spre Zărneşti.

Dar să nu mă iau cu vorba prea mult despre englezoaică – merită citită cartea din doască-n doască! – şi să vă spun cum este la ţară cu „stropul de dramă” care a încercat-o şi pe ea în „afacerea Barbarina”. Am un nepot pe care, cu ceva ani în urmă, l-am alergat prin pâlcul de brazi de lângă stâna din Marginea. L-am alergat, să-l prind, să-l bag în maşină şi să-l duc la şcoală, că-i venise vremea să înveţe carte mai multă. Dar pas de pune mâna pe el. A tulit-o mai abitir ca iepurele şi nu l-am mai văzut decât la răvăşitul oilor, la care se băgase cioban.

A trecut vremea. Cum, necum, a învăţat o meserie, mai mult pe furate, decât la şcoală, a făcut rost şi de un serviciu, când era criză de forţă de muncă, iar acum este om cu familie, cu trei copii, unul mai frumos decât altul, cu ochii albaştri, toţi, ca seninul cerului de primăvară. Toate ar fi bune şi frumoase, încet, încet şi-a ridicat şi o casă, dar drama este că nu prea poate sta… acasă. Servicul ăsta al lui, bată-l să-l bată, îl plimbă prin toată ţara. Iar el, vara, s-ar băga din nou slugă la oi, fie măcar şi administrator, că de ciobănie ori de băcie nu mai poate fi vorba. A încercat el şi aşa, dar n-a ţinut. Nu prea este pace nici în inima lui, nici în familie, fiindcă găsise un post ceva mai aproape de casă, unde a dat şi concurs, dar drama este că postul ăsta s-a dat „politic”, nu pe bune. Cel puţin aşa-mi spune că i-a… spus directorul: „Măi, băiete, eu te ştiu că eşti bun, că faci treaba, dar trebuie să ascult şi eu de superiorii mei, asta e!” Şi cu asta i-a închis gura lui, dar nu şi nevestei lui, care l-ar dori mai aproape de casă.

Spăsit cumva, că nu m-a ascultat altădată, vine şi mă întreabă: „Ce să fac, nene Mihai? La cine să mă duc să mă plâng de treaba asta?” Ce să-i spun eu acum, dacă or fi stând lucrurile cum zice el? Nu mai am un răspuns. Cândva, când era un singur partid la putere, l-aş fi îndemnat să ceară o audienţă la primul-secretar al judeţului. Că ăla putea să dea cu pumnul în masă şi, din când în când, chiar să facă dreptate. Acum nu se mai poate, e democraţie, iar celor de la putere nu prea le mai pasă de soarta unora şi altora, ci doar de a celor care-i votează pe ei. Care „ei” mă uit cum cheamă câte o televiziune naţională şi se bat cu pumnul în piept, pe micul ecran, că fac şi dreg, că nu mai pot de grija oamenilor. „Pot” pe naiba! Nici nu vor, nici nu mai pot, fiindcă altminteri vecinii mei mă tot întreabă de ce nu vrea primarul să le bage apă. Iar eu le tot spun că şi primarul ar vrea să le bage şi apă, să le repare şi asfaltul prăpădit de primarul ălălalt, care, chipurile, a „băgat canalizarea” pe mijlocul drumului, de a făcut praf o mândreţe de asfalt. Dar şi primarul depinde de mai marii judeţului.

Lipsa asta de apă la pompă, găurile din asfalt generează tot un strop de dramă, de care vorbeşte şi Arabella. Cum tot dramă se cheamă serviciul departe de casă, ursul care se plimbă pe uliţele satului şi mai fură câte un miel ori un purcel, izlazul necurăţit de mărăcini, pădurea rasă de furi, merele şi perele care putrezesc toamna sub pomi, că nu le mai cumpără nimeni decât la preţ de batjocură. Dar, la judeţ, se raportează „realizări” în cinstea alegerilor care vin. Nu ălea europene, ci ălea locale şi judeţene. Că de astea le pasă celor care s-au agăţat cu amândouă mâinile de putere şi ţin de ea din răsputeri. Când o pierd şi asta e o dramă. Dar ceva mai mare!

Nu ştiu dacă mai trăieşte sau nu Arabella, dar dacă trăieşte, am să-i trimit articolul ăsta să scrie ea, cum ştie mai bine, să afle şi Europa, ba şi America, despre cum se trăieşte azi în România, după trei decenii de la „livoluţie”. În serviciul cui o fi fost „livoluţia” asta, că mulţi am crezut în ea, în puterea ei de a pune lucrurile în matca lor firească. Dar nu s-a întâmplat aşa, iar asta este cea mai mare dramă!

Distribuie pe Facebook