Mă uit cu oarecare maliţiozitate la o prietenă din tinereţe, rudă pe deasupra. E deja bunică şi are, iată, bucuria să petreacă vreo două săptămâni cu dragul ei nepot, venit la ţară dintr-un oraş aproape de Capitală. Cea mai mare grijă a ei au fost găinile, pe care le îngrijea, le hrănea, le păzea de vulpi, mai nou, de coioţi, care invariabil fac o vizită sau două pe săptămână. Sar gardul de sârmă ori se strecoară pe sub el şi înşfacă, acolo, câte o puicuţă. Care strigă după ajutor, iar cocoşul face doar tărăboi, că mai mult nu poate nici el. Încolo, viaţă de belfer, lectură, câte o emisiune la televizor, o tacla cu vecinele.

Dar odată cu venirea lui Filip, brusc viaţa ei s-a schimbat, s-a revoluţionat, a luat un ritm alert şi mai mereu imprevizibil. Pe făgaşul albiei tradiţionale a vieţii de pensionar s-a trezit cu un torent căruia nu ştie cum să-i facă faţă. La cei zece ani ai săi, Filip este cu adevărat un năzdrăvan. După ce a inventariat curtea casei, apoi podurile atenanselor, în căutare de lucruri vechi pe care să le şurubărească, să le restaureze ori să le dea o nouă întrebuinţare, s-a extins la vecini şi la prietenii bunicii lui. N-are nicio reţinere, dă iama peste tot, adună de peste tot, orice rest de maşinărie, pe care o demontează, o curăţă de mizerie şi rugină, o gresează şi încearcă s-o facă să funcţioneze din nou, iar dacă nu reuşeşte imaginează o nouă întrebuinţare. Câtu-i ziua de lungă, nu se potoleşte o clipă, explorează, investighează, scotoceşte peste tot, cu o curiozitate neostoită. Scoasă din ritmul ei, bunica este derutată de isprăvile „diliului” de nepot, la care ţine mult. Dar, alarmată de inepuizabila curiozitate a băieţelului năzdrăvan, are sentimentul găinii care a clocit un boboc de raţă şi acesta s-a avântat fără reţinere în apă, iar ea a rămas pe mal, cotcodăcind cumva neputincioasă.

Mă uit la ea că nu ştie pur şi simplu cum să procedeze cu un copil al veacului XXI, al viitorului. Filip nu mai bate perghelul (mingea de cârpe de altădată) pe tăpşan, nici ţurca ori purceaua. Ba nu agreează nici exerciţiile de matematică. Pedagogia de familie nu mai funcţionează. O palmă peste obrazul roşu de alergătură ori o curea la fund nu se mai poartă. Las’ că şi dacă ar vrea să dea jos milităria din pod, cum o făcea tatăl ei, nu s-ar îndura, că-i este drag „băietul” ca ochii din cap, când îşi pune obrazul în poala ei. Azi, pedagogic vorbind, bătaia nu mai este ruptă din rai, care şi raiul nu mai e chiar rai, ci doar o poveste inventată. Ca şi iadul. Şi-apoi, bunica, ingineră la bază şi ani mulţi cercetătoare într-un laborator, pare să înţeleagă şi ea că, sub curiozitatea nepotolită, poate fi un germene de geniu, de inovator ori inventator, nutrit de o personalitate puternică. Personalitate ce n-ar trebui cenzurată, frânată, ci, dimpotrivă, stimulată, lăsată să se desfăşoare liber.

Este limpede că puiul acesta de om, un izvor nesecat de energie şi curiozitate, nu mai trebuie privit prin ochelarii secolului trecut. Lui îi trebuie predate cele „21 de lecţii ale secolului 21”, cum îşi intitulează cartea ajunsă bestseller Y.N. Harari. Care Y.N.H. întreprinde nu doar o „scurtă istorie a omenirii” şi a lui Homo Sapiens, ci şi o… „scurtă istorie a viitorului”, respectiv a lui Homo Deus. Adică a omului care, în cel mult 30-50 de ani, va ajunge să devină un fel de Dumnezeu, de vreme ce lumea asta n-a fost făcută perfectă.

De-a lungul istoriei, ne-am pierdut în bună măsură mirosul şi atenţia, dar mai ales abilitatea de a visa. De a visa lucid, concentrându-ne spre ceea ce-i este de folos omenirii astăzi, confruntată cu mult mai multe probleme decât altădată. Fără vise, pliate pe lumea reală, viaţa noastră este mai săracă şi mai searbădă. Dar şi dacă ne vom avânta doar în lumea tehnoumanismului, am putea să regresăm, dacă nu suntem atenţi la ce alegem, dacă nu empatizăm cu vocile interioare pozitive. Care voci vor putea fi şi ele controlate graţie progresului tehnologic, distilând fluxul de date, de informaţii. Aşa s-a şi născut o nouă religie, dataismul.

Tot manevrând calculatorul şi telefonul bunicii – pe care-l obţine ca bonus, dacă e cuminte – Filip şi mai toată generaţia lui devin pionierii noii lumi în care „voinţa umană este cuiul de care atârnă universul”. Fără regret, generaţia asta nouă va lepăda hainele civilizaţiei noastre, pe care, la timpul lor, le-au lepădat şi părinţii noştri, ca să îmbrace ce este nou şi modern. Cu condiţia: unu, să le permitem algoritmilor să proceseze datele noastre personale; doi, să ştie întotdeauna unde ne aflăm şi unde vrem să mergem. Care-i sensul lumii? Şi trei, să admitem că „individul devine un cip minuscul într-un sistem colosal pe care nimeni nu-l înţelege cu adevărat” azi. Dar mâine, da! Dacă ascultăm de algoritmi, nu de sentimentele, de senzaţiile, de gândurile noastre.

Deci îndemnul socratic, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Doar aşa vom supravieţui erei supercomputerelor: introspectându-ne cu atenţie şi învăţând mai bine să ne iubim. Cum, de altfel, ne îndemna, cu peste 2000 de ani în urmă, şi Iisus Hristos! Dincolo de toate religiile, iubirea rămâne suprema religie învingătoare. Până când – îmi spune Aghiuţă, scepticul din mine – va apărea o nouă religie!

Distribuie pe Facebook