Desprinderea unei ţigle dintr-un acoperiş este un fapt de înţeles pentru noi, el avându-şi propriile legi cunoscute. Iar dacă o persoană trece chiar în acel moment pe sub acoperiş, fiind lovită de ţiglă, faptul acesta nu mai e înţeles, pentru că el nu se supune vreunei legi raţionale. În cazul acesta avem, aşadar, de-a face cu o întâmplare. Cu acest exemplu, vreau să fac distincţie între raţional şi întâmplare. Cel care se trezeşte cu ţigla în cap se uită să vadă dacă nu cumva există o explicaţie raţională a acestui fapt, dacă ţigla a fost aruncată intenţionat de cineva. El se întreabă cui foloseşte că a fost lovit de ţiglă, fără să ia în calcul vreo necesitate fizică. Omul nostru crede că soarta lui depinde numai de el. Şi se crede propriul stăpân. Pentru el întâmplarea nu are niciun rost, fiindcă se crede singurul răspunzător de fericirea şi nenorocirile care îl încearcă în viaţă. Convingerea lui este că poate controla întâmplările din viaţa lui. Aceasta este esenţa individualismului actual. 

Cam aşa am fost loviţi şi de coronavirus. Ne-am trezit cu el în cap şi nu ştim cât de mare ne va fi rana. Apoi, pe lângă pericolul contaminării cu acest virus, au fost ruinate afacerile, au scăzut veniturile oamenilor, a crescut numărul şomerilor etc. Neţinând cont de legile naturii, ne-am lăsat conduşi de propria voinţă, ajungând astfel să nu mai ştim ce ne-a rănit sau tulburat. Apariţia lui Covid-19 demonstrează că omul încă nu a reuşit să cunoască natura cu adevărat, chiar dacă el şi-a îndreptat cunoaşterea spre tainele sale. Şi, din acest motiv, mă gândesc că forţele arbitrare naturale încă îşi fac lecţia şi simt că dorinţa omului de a le stăpânii nu este, până la urmă, decât o năzuinţă vană. Drept care, natura are un mod implacabil de a merge mai departe, fiind, în acelaşi timp, oarbă în privinţa detaliilor. Iar noi, oamenii, intrăm în viaţă atât de încrezători, dar nu avem de unde să ştim dacă vom muri peste un an sau în vara vieţii. Din perspectiva naturii, aşadar, nu este absolut necesar să ne ducem viaţa până la adânci bătrâneţi. În fiecare etapă a vieţii suntem pândiţi de pericolul dispariţiei, aşa cum florile corcoduşului de la ţară au căzut înainte de a-şi îndeplini menirea. Natura nu e interesată că suntem prea tineri pentru moarte. Iar ceea ce se află dincolo rămâne un mister pe care încercăm să-l dezlegăm, dar nu cu idei cum sunt cele despre mintea sau conştiinţa de dincolo – înţelese cu minţile noastre limitate – pentru că, dacă am presupune că există o astfel de minte sau conştiinţă de dincolo, ar însemna că viaţa de aici e o comedie şi cineva stă în culisele transcendenţei şi râde de noi. 

Şi totuşi, dincolo de astfel de întâmplări – pasiuni individuale, decizii voluntare, catastrofe naturale, pandemii sanitare, războaie etc – se poate sesiza o ordine a acestora. Iată de ce sociologii spun că, dacă la nivel social faptele neexplicabile sunt întâmplări, la nivel individual ele aparţin destinului individului. Deci, dacă eu voi fi afectat de noul virus şi părăsesc această lume, atunci e o întâmplare nefericită pentru toţi cunoscuţii mei, dar, pentru viaţa mea, o astfel de contaminare face parte din propriul destin. 

Efectul neplăcut al unei întâmplări nedorite poate fi controlat numai dacă, să zicem, îl comparăm cu un joc de şah. Partida de şah prezintă o mulţime de evenimente, legate unele de altele atât prin ordinea intenţiilor jucătorilor, cât şi prin regulile jocului. Însă dacă „pionii”, de exemplu, nu respectă propriile reguli, adică să păstreze distanţa interpersonală, spălatul pe mâini şi purtarea măştii, atunci totul devine inutil. 

Drept care, dacă vrem să scăpăm de virusul gripal, trebuie să începem, probabil, cu pionul, pardon, cu individul. Binele este obţinut doar de individ, ca realizare personală. Răul, însă, are nevoie de mulţimi ca să se propage. Aşadar, nicio epidemie sau pandemie nu poate fi îngrădită printr-un cordon sanitar, dacă individul nu este împiedicat să-l penetreze. Nu putem spera în curăţenia unui popor dacă el nu-l determină pe individ să se spele zilnic, pentru că adevărata vindecare de acest virus constă în imunizarea individului. Aici este impedimentul societăţii noastre, că schimbarea individului pare să fie imposibilă. În aceste condiţii, nu avem altceva de făcut decât să stăm cu mâinile în sân, să ne vârâm capul în nisip şi să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul, în numele lui Dumnezeu sau al diavolului. Este însă extrem de dificil şi iritant să lăsăm un lucru nefericit să se deruleze firesc. Nici această soluţie, aşadar, nu este de recomandat. Mai rămâne varianta cunoaşterii cu adevărat a individului de lângă noi, a celui care nu respectă nicio regulă în lupta împotriva noului virus. Deci, cine este acesta?  

Distribuie pe Facebook