Cazul profesorului Iulian Untaru, de la Colegiul Naţional „I.C. Brătianu”, continuă să suscite un viu interes în rândul cititorilor noştri. După articolelele „Un tată bun a murit de inimă rea” şi „Când diavolul râde…”, publicate în „Argeşul” săptămâna trecută, oamenii ne-au sunat şi ne-au scris pe adresa ziarului, impresionaţi fiind de destinul acestui dascăl care, pe fondul unor grave probleme de sănătate, s-a stins din viaţă la doar 58 de ani. După cum v-am relatat, omul era foarte afectat că fiul său, Mihnea, fusese condamnat pentru trafic internaţional de droguri de mare risc. Dar, în egală măsură, era distrus de faptul că el însuşi – ca o ultimă soluţie – îşi dăduse copilul pe mâna celor de la Antidrog.
„Era mort după băiatul lui”
Era „modest şi extraordinar de deştept, un om de o blândeţe şi de o mărinimie rară” – spunea zilele trecute Alina Manea, director al colegiului. Afirmaţia ei este confirmată şi de un fost elev, acum student la Bucureşti, care l-a avut diriginte pe Iulian Untaru. „Era un om tare bun şi blând – ne-a scris el. Era mort după băiatul lui; nu era zi să nu ne povestească despre el – ce a mai făcut, ce examene are etc. Se lumina când îl aducea în discuţie şi cred că l-a distrus psihic problema fiului cu drogurile. Dl diriginte era un profesor foarte bun de franceză. Dar nu era genul care-ţi bagă materia pe gât: îi înţelegea pe cei preocupaţi de altceva, iar pe cei pasionaţi de franceză, dacă doreau, lucra cu ei pentru olimpiade şi a avut rezultate acolo. Îi plăcea să zică despre el că e «de o blândeţe severă», că trebuie să fii blând, dar să ştii să te impui când e cazul – şi aşa era. Bine, nu a avut el cine ştie ce situaţii care să-l pună în dificultate, că avea pe mână cea mai bună clasă din judeţ (bilingv engleză) şi a opta din ţară la vremea aia, după ultima medie.”
„Ne-a spus că are o tumoră”
„Ştia şi germana, dar şi o limbă nordică (parcă norvegiana, dar nu mai sunt sigur); era o raritate asta, cel puţin în provincie (şi pentru meditaţii, şi pentru traduceri greu găseşti cunoscători de limbi nordice în afara capitalei). Nu făcea rău niciodată, nu ţinea ranchiună la catedră, cum făceau alţii, nu pedepsea, ierta rapid. Mi-e greu să cred că acasă era altfel şi ştiu sigur că îşi iubea mult băiatul şi era prezent în educaţia lui (ne zicea mereu că face lecţiile cu el). Deci, e curios cum a luat-o fiul pe această cale a drogurilor (nu era nici familie dezbinată sau alte lucruri similare). Dl. profesor ne-a spus că are o tumoră şi că ia nişte tratament care se găsea foarte greu sau era slab decontat, dar cam atât, nu a făcut niciodată un caz din asta şi venea zilnic la ore; s-a ocupat cum trebuie de noi. N-avea conflicte cu nimeni, nici antipatii prin cancelarie. Nici pe elevi nu i-am auzit vorbind de rău despre el (mai auzi despre câte unul că e rău, că dă note mici, că l-a picat). E trist ce s-a întâmplat şi nu merita asta domnul profesor” – ne-a scris fostul lui elev.
3 Comentarii
Delia Dumitrica
Am urmarit cu multa atentie cazul domnului profesor,dar,pana acum, nu mi-am gasit cuvintele sa comentez. Titlul editorialului domnului Lixandru mi-a accentuat suferinta provocata de moartea unui coleg de breasla; este un titlu aparent banal, chiar destul de colocvial, dar, de fapt, este o chintesenta a ceea ce trebuie sa infrunte societatea actuala,de oriunde: diavolul,in variatele sale forme,razand de noi, batjocorindu-i pe crud pe oameni. Pentru mine (credincioasa,dar nu practicanta), este o imagine apocaliptica. Poate din aceasta poveste groaznic de adevarata vor intelege unii ca drogurile îi distrug nu numai pe ei insisi,dar si pe fiintele cele mai dragi lor. Le distrug familia: parinti, frati,consorti; adica exact pe aceia care îi iubesc. Poate isi dau seama ca NU MERITA. In aceasta situatie, observ,cu mare tristete, ca educatia aleasa a familiei a fost invinsa de monstrul social. Asta ma descurajeaza enorm, am crezut ca o educatie sanatoasa din familie ne tine mereu departe de influentele nefaste ale unei societati haotice. Cum e posibil ca un parinte-model sa plateasca un pret atat de mare pentru dragostea sa fata de fiu? Un tata atat de bland si de iubitor a trebuit sa devina ,oarecum, acuzatorul propriului fiu; a trebuit sa-si duca la bun sfarsit menirea de tata drept . A trebuit sa-l protejeze pe propriul fiu si pe fiii altor parinti, posibili consumatori de droguri, dincolo de moartea sa. Probabil a considerat ca-l poate salva si tine departe de RAU doar stiindu-l acolo, inchis. Pana la urma, care-i adevarul: ne nastem rai sau e societatea care ne facem sa devenim?
Adio, domnule profesor! V-ati facut datoria de tata pana la capat. Poate ca l-ati salvat, desi multi vad in d-voastra un tata rau. Dumnezeu sa va odihneasca in pace! Mai devreme sau mai tarziu o sa intalniti.Depinde de el daca o sa-l imbratisati sau daca o sa va prefaceti ca nu-l cunoasteti…Eu,una, v-as ruga sa-i intoarceti spatele, daca nu a inteles sacrificiul si zbuciumul d-voastra.
Gabriel Lixandru
Mulţumim, doamnă, pentru acest comentariu emoţionant.
Anonim
Felicitări, domnule Lixandru! Profesionalismul dumneavoastra a demonstrat încă o data ca poți trage semnale de alarma cu inteligenta,cu sinceritate și, mai presus de toate,cu respect fata de meseria pe care o aveți,spre deosebire de alții colegi de ai dumneavoastră care deformează informațiile primite și n au capacitatea sa prezinte obiectiv o stare de fapt! Toată stima!