Mă îndeamnă Andrei Pleşu să fac un exerciţiu de politeţe. Desigur, n-o face direct, ci în cartea „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Nu-i deloc rea ideea, dar de ce s-o iau doar în nume personal invitaţia? De ce n-am da curs cu toţii acestui  imperativ, într-o lume în care nimeni nu mai oferă, în public, locul pe scaun unei doamne? Sau, mă rog, aproape nimeni. După cum nimeni nu prea se mai oboseşte să spună: „vă rog”, „poftiţi”, „mulţumesc”, „îmi permiteţi”…

Da, am făcut ce-am făcut în aceşti ani postrevoluţionari şi am uitat de educaţie, de politeţe, de bun simţ, de bunele maniere. Că nu se mai poartă azi. Şi nu se mai poartă fiindcă, după părerea multora, politeţea este depăşită, o regulă învechită. Azi se poartă tot ce este eficient, lucrativ, face bani. În rest, mofturi, Dumnezeu cu mila! Care Dumnezeu, nici El nu prea mai este respectat, fiindcă – dacă ar fi să-l credem pe Harari – religia nu este decât o poveste. S-au dus vremurile în care un conte invita ofiţerii englezi să tragă primii. Asta, pe bune, contele numindu-se d’Auteroche. La urma urmei, o prostie, făcută în numele a ceea ce l-a făcut pe om să fie om.

Da, azi se pare că nu mai „rentează” să fii politicos. Este mult mai eficient să-i tragi cuiva o înjurătură, să-i tragi scanul de sub fund, să-i iei faţa, să-i torni o vulgaritate sau chiar să-i arunci în faţă un pahar plin cu un lichid, dacă se poate puturos. Şi asta la televizor, în văzul lumii. Cu tupeu! Că asta înseamnă că îţi permiţi, eşti cineva, nu o fiinţă circumstanţială, pe care n-o bagă nimeni în seamă. Şi e cu atât mai coole, dacă o faci cu un tupeu alimentat de ură. Revărsată din rărunchi. Că, de, te răcoreşti, îţi iei revanşa pentru toate frustrările tale, personale şi sociale. Nu contează că o faci bovin, mitocăneşte. Ca un mitocan ori ca o ţoapă. Nu contează că ţi-au secat resursele de umanitate şi apelezi la resursele altei specii, care s-au dovedit a fi mai convingătoare.

Nu mai ştiu cine spunea că nepoliteţea este sinonimă cu prostia. Este! Şi ce-ar fi de făcut să fim mai politicoşi, să ne mişcăm în spaţiul bunelor maniere? De ieri şi de azi? Păi, nu cred că ar trebui să-i torţionăm pe cei ce au deficit de educaţie, ci să-i învăţăm. Da’ ce, asta-i treaba noastră? Păi, este, că vrem, nu vrem trăim cu toţii în societate, pe stradă, în mijloacele de transport, în sala de spectacol, la un eveniment public. Este, dacă în plină stradă unul îşi dă drumul la gură, vulgar, dacă ţipă la telefon în timpul concertului, dacă-şi expune public pe Facebook chestiunile personale, intime. Regula de aur este să nu-i deranjezi pe ceilalţi. Iar dacă vezi că se întâmplă asta, implică-te, ia atitudine, atrage-i atenţia, desigur politicos. Într-o bună zi, oricât ar fi de ostil, de refractar ori de retardat, tot va băga de seamă că deranjează cu abaterile lui de la regulile de politeţe. Nu-l trimitem pe individ la tribunal, dar îi putem arăta că are obrazul gros, că îi lipseşte buna-cuviinţă. Că lipsa lui de bună purtare este totuşi un delict. Care nu se sancţionează cu pumnul ori palma, ori cu băţul, dar poate avea eficienţă apelând la vorba potrivită.

Şi, ca să fiu şi mai bine înţeles, vă propun un exerciţiu de politeţe, la restaurant. După ce v-aţi aşezat zgomotos la masă, ca să fiţi observat imediat, cereţi-i imperativ ospătarului, tutuindu-l, să vă servească. Şi, dacă nu vă reuşeşte metoda asta, apelaţi la acel clasic: „Nu vă supăraţi, aş dori să-mi aduceţi şi mie meniul!”. După cum va reacţiona ospătarul, veţi deduce că aţi ales bine sau nu restaurantul. Tot aşa se întâmplă şi în celelalte spaţii publice. Care sunt şi ale noastre şi pentru a căror civilitate trebuie să ne aducem obolul. La bună vedere şi revedere!

Distribuie pe Facebook