Grupul aventurierilor, în drum spre pădurea Letea

La mijlocul săptămânii, într-o dimineaţă care nu anunţa mare lucru, găsesc pe birou un plic cu o invitaţie. L-am deschis fără prea mari aşteptări, recunosc, crezând că iar trebuie să bifez un eveniment local organizat într-o sală de conferinţe anostă. Dar în plicul cu pricina se ascundea o cu totul altă surpriză! Domnul Gabriel Radu, directorul Agenţiei de Turism Discovery, a provocat breasla presei argeşene la o ieşire în Deltă: să schimbăm un pic mediul, să vedem şi lucruri frumoase şi, dacă avem chef, să povestim cum a fost. Au răspuns „prezent” aproape 20 de jurnalişti, printre care şi subsemnatul.

La fir… întins

Am plecat vineri cu maşina personală, împreună cu soţia şi copilul în vârstă de patru ani. Fac această precizare pentru că, după cum veţi vedea, sunt aspecte care contează în economia timpului (şi nu numai). Urmând ruta Piteşti – Bucureşti DNCB – A2 – A4 – E87 – Babadag – Murighiol am ajuns la destinaţie în aproximativ opt ore, în vreme ce colegii care au călătorit fără copii şi neveste au făcut cel mult şapte ore. Drumul devine interesant în ultima parte, la Babadag putând fi admirată pădurea (Rezervaţie Naturală), parcul eolian şi, un pic mai sus, cetatea medievală Enisala. Sigur, le recomand turiştilor vizitarea acestor obiective la întoarcere, când probabil nu mai există presiunea timpului. Noi ne-am grăbit un pic deoarece la ora două şi jumătate aveam transfer către o pensiune situată în inima Deltei, pe canalul Crişan.

Broscuţa curioasă

Gata de aventură

Aventura în adevăratul sens al cuvântului începe la Murighiol, care este principalul punct de transfer către unităţile de cazare din Rezervaţie sau către sălbăticia propriu-zisă unde poţi întinde cortul – şi sunt destui iubitori de natură care aleg această variantă. Turiştii mai comozi de fel pot opta însă şi pentru resorturile din zonă, foarte bine dotate (restaurant, piscină, locuri de joacă ş.a.m.d.), însă lipsite de farmecul unei case tradiţionale sau de contactul nemijlocit cu natura. Revenind, mă aflu aşadar la debarcader, sprijinit de bagaje (deh, acumulezi ceva oboseală după aproape 500 km parcurşi), privind bărcile care pleacă şi sosesc ca într-o autogară. Mai departe de aici, maşinile nu mai au niciun rost. Principalul mijloc de transport către comunele din Rezervaţie este evident cel naval (elicoptere vin doar în caz de urgenţă). Localnicii activi au cu toţii lotci, bărci cu motor sau chiar vaporaşe, în funcţie de buget. Preţurile, după cum am aflat, nu sunt chiar accesibile. O barcă decentă costă undeva la 2000 euro, iar locuitorii din Deltă sunt practic obligaţi la acest efort câtă vreme nu vor să stea izolaţi sau să apleze la bunăvoinţa vecinilor. Din depărtare îl văd pe Florin, omul nostru de contact şi, totodată, gazda noastră de la pensiunea „Oprişan”. E un tip care inspiră multă siguranţă, în special celor care nu au mai mers cu barca/vaporul pe distanţe medii şi lungi sau celor care nu se împacă prea bine cu tangajul (n.r. – bălăngănitul) ambarcaţiunilor. Facem cunoştinţă şi cu Hari (n.r. – Haralambie), căpitanul nostru de vas. Pentru el Dunărea nu mai are secrete. Ştie toate locurile bune de pescuit, cât de adâncă e apa în punctul „x” (lucru foarte important, dacă nu vrei să rămâi împotmolit cu barca), zonele ideale pentru pasionaţii de fotografie, unde se formează curenţii ş.a.m.d. Ba mai mult decât atât, este unul dintre promotorii turismului în Deltă. Turism care, spune el, poate fi făcut mai cu cap – atât în sensul de profitabilitate, cât şi ca experienţă a vizitatorilor. Dacă nu aş fi venit special pentru natură şi relaxare, l-aş fi întrebat mai multe depre

Pe canal, printre nuferi

toate aceste probleme. Aşa, zărind deja prin ocular primii pescăruşi, pelicani şi, în „avanpremieră”, un cormoran negru care mi-a întins aripile în semn de bun-venit, îl întreb despre momentele ideale din zi când pot fi fotografiate aceste minunate vietăţi. Aflu că nu am nimerit tocmai în cel mai bun moment şi că, dacă vreau să obţin un album de colecţie, cel mai bine ar fi să ies la pozat aproape de lăsarea serii. De asemenea, mai aflu că am nimerit un pic în extrasezon şi că o parte din păsările migratoare au plecat. Lunile iulie şi august sunt cele mai potrivite pentru activităţi în Deltă. Dar nici în septembrie nu e rău – este impresia mea. În primul rând, am scăpat de temperaturile caniculare (au fost peste 40 grade la soare, în august), iar ţânţari nu am văzut nici măcar lângă stuful unde am pescuit într-una din zile. Ca fotograf amator mă declar mulţumit! Am prins nuferii înfloriţi, vegetaţia încă verde, suficiente specii de păsări (pelicani, lebede, pescăruşi, cormorani, egrete, raţe şi gâşte sălbatice, dar şi numeroase ciripitoare de mici dimensiuni). Aveţi în acest sens câteva „mostre” pe care le-am adunat într-o galerie, consider eu, modestă faţă de ce aş fi putut realiza dacă aveam la dispoziţie un obiectiv mai performant şi mai multă practică în domeniul foto.

Magia din pădurea Letea

Vremea favorabilă ne-a permis să ne deplasăm cu barca (fără emoţii) într-una dintre cele mai speciale zone din România – pădurea Letea. Sigur, există numeroase legende care circulă în legătură cu acest tărâm milenar fantastic, una dintre ele făcând referire la zeiţa Leto care s-ar fi adăpostit aici după ce a fost prigonită de soţia lui Zeus, Hera. De aici şi denumirea de Letea. Localnicii au şi ei în tolbă o sumedenie de poveşti (unii spun că sub dunele de nisip ar fi îngropată o corabie, alţii că pădurea vorbeşte ş.a.m.d.). Prezentul este însă şi el trăit la maximă intensitate. În vreme ce copiii din grup s-au lipit de dunele de nisip şi cu greu au fost convinşi să renunţe la „săpături” (în căutarea corabiei), adulţii au rămas gură-cască privind stejarul secular de la marginea nordică a pădurii, copacii răsuciţi, contorsionaţi ca într-un vârtej, lianele care te duc cu gândul la o zonă tropicală (n.r. – Pădurea Letea este într-o zonă subtropicală, cea mai nordică din Europa) sau viţa-de-vie sălbatică ale cărei frunze îşi schimbă culoarea în funcţie de anotimp. Şi pentru că am adus vorba de anotimpuri, să vă mai spun că, la Letea, în fiecare primăvară pădurea este inundată (motivul fiind topirea gheţurilor de pe canal), iar sălbăticiunile (mistreţi, căprioare) îşi dau „întâlnire” cu caii semi-sălbatici în apropierea gospodăriilor. În acest timp, localnicii ies la pescuit în… pădure!

Competiţie strânsă, barcă vs. pescăruş

Nu „vindem” poveşti pescăreşti

Ca în majoritatea satelor şi comunelor din zonă, peştele este hrana de bază. Borşul pescăresc, somnul sau ştiuca servite cu mămăliguţă şi sosuri de te lingi pe degete, alături de salate cu legume gustose, fără chimicale, din grădinile localnicilor, mătură pe jos cu mitul românesc potrivit căruia cea mai bună legumă e porcul. Mi-a dovedit-o şi fi-miu care, până la aventura din Deltă, nici nu vroia să audă de peşte. Acum mă întreabă de ce nu am adus şi noi un somn (sau măcar un crap) să-l creştem în lacul din grădina de la ţară. În altă ordine de idei, a venit vorba în timpul excursiei că, vezi Doamne, proprietarii de pensiuni ar trebui să amenajeze locuri de joacă pentru copii, nu de alta, dar să nu care cumva să se plictisească. Păi al meu nu s-a plictisit deloc, deşi e la vârsta la care visează trambuline, tobogane şi tiribombe. Plimbările de dimineaţă, deşi mai lungi decât drumul până în parc, au fost presărate cu zeci de popasuri (nu exagerez) pentru a studia în detaliu fiecare ambarcaţiune. Cât despre navele de mari dimensiuni, nu vă spun cât l-au bucurat – mai ales când a avut ocazia să se şi urce într-una din ele! La Letea, v-am spus deja, nu mai reuşeam să-l scot din nisip. Cât despre drumul cu barca, nu am auzit niciun mârâit, singurul lucru care l-a deranjat fiind vântul puternic (problemă rezolvată cu o căciuliţă trasă pe urechi).

Cei mici şi-au făcut de lucru pe oriunde am oprit

A dejucat operaţiunea „Monstrul”

La pescuit, iarăşi, distracţie mare! În vreme ce eu participam la operaţiunea „Monstrul”, ăsta se descălţase de adidiaşi şi plescăia în apă stricându-mi socotelile (atât mie, cât şi celorlalţi „participanţi”). I-a plăcut atât de mult încât la anul mă gândesc serios să cumpăr un cort şi să plecăm în Deltă într-o aventură pe cont propriu. E adevărat, nu e un loc unde să laşi copilul nesupravegheat, dar la fel de atent trebuie să fii şi când mergi la mare sau la munte. În concluzie, Delta e o destinaţie de vis nu doar pentru adulţi, ci şi pentru cei mici!

Ţin să mulţumesc încă o dată pe această cale organizatorului – Agenţia de Turism Discovery, dar şi gazdelor (pensiunea „Oprişan”), care, dincolo de ospitalitate şi informaţiile oferite cu lux de amănunte, ne-au servit o mâncare de nota 10!

Distribuie pe Facebook