În vremurile actuale, a fi singur cu tine însuţi este neplăcut şi greu de suportat. Dacă eşti nevoit să petreci măcar o zi singur, izolat într-o încăpere, ţi se va părea ziua aceea ca şi pierdută. Conform educaţiei actuale, omul are nevoie de semenii săi ca să-şi facă viaţa cât mai acceptabilă. Or, dacă suntem, înainte de toate, aşa cum ne-a format mediul nostru, atunci îmi dau seama că viziunea creştină şi-a pierdut din consistenţă şi nu prea mai corespunde condiţiilor de viaţă. Omul nu mai invocă forţele divine pentru a se salva, aşa cum proceda în trecut, el se foloseşte astăzi exclusiv de produsele muncii sale, crezând că medicina, de exemplu, este atotsalvatoare. Sigur, medicina poate face minuni, dar pentru cei care mor, ea nu mai înseamnă nimic. Omul actual, aşadar, nu mai are nevoie de intervenţia sfinţilor şi de graţia divină pentru a străbate distanţele, fiindcă acum dispune de avioane, maşini, telefoane, internet etc. Ideea din trecut a pedepsei cu iadul nu ne mai atinge; acum cea mai mare pedeapsă este să fii izolat de semenii tăi.

Sigur, civilizaţia actuală este o achiziţie enormă, doar pentru că ne-a oferit până acum siguranţă şi credinţa că suntem mult mai puternici decât în realitate. Confruntându-ne însă cu efectele noului virus, începem deja să credem că omul este o fiinţă vulnerabilă. Până astăzi am fost protejaţi de casele noastre împotriva frigului şi furtunilor, împotriva tuturor relelor din afară, a bolilor, a epidemiilor sau pandemiilor temute. Dar ne dăm seama abia acum că protejarea aceasta este numai o iluzie, pentru că civilizaţia actuală ar fi trebuit să reprezinte un zid gros împotriva tuturor lucrurilor haotice şi fără limite care se pot întâmpla omului. Covid-19 a reuşit să creeze o breşă în acest sentiment de siguranţă. În astfel de condiţii, se pot întâmpla lucruri ce nu mai pot fi prevăzute, controlate şi de care cu greu şi cu sacrificii de vieţi omeneşti se poate scăpa. Devii, dintr-odată, un simplu element neajutorat al naturii. Într-un astfel de moment, este ca şi cum ai simţi pentru prima oară cum este când lucrurile devin reale.

Am trăit până acum fără să ne punem problema dacă lucrurile sunt adevărate sau nu. Am trăit într-o lume al cărui scenariul l-am făcut noi. Or, noul virus ne-a trezit la realitate. Dar, prin felul unora de a se comporta şi din cauza intereselor altora, această trezire încă mai întâmpină probleme. Politicienii continuă să se lupte între ei pentru putere, unii oameni de afaceri încearcă să obţină beneficii materiale de pe urma nenorocirii aduse de Covid-19, alţi conaţionali, sărăciţi de vremuri şi de o politică nedreaptă, îşi riscă viaţa ca să meargă la muncă în ţările bogate pentru un câştig cât de mic, pădurile continuă să fie puse la pământ şi lemnul să fie speculat de firme străine, băncile urmăresc, dacă nu să-şi mărească profitul, cel puţin să-l menţină pe cel de dinainte de virusul asiatic etc. Drept care, îmi dau seama că pentru noi, oameni civilizaţi, nu este simplu să ajungem la realitate. Pentru majoritatea dintre noi, aşadar, această problemă nici nu se pune. Ne ducem vieţile într-o iluzorie siguranţă, iar descoperirea într-un târziu a realităţii echivalează cu o panică sau o nevroză generalizată. Să ne ferească Dumnezeu de o trezire globală la realitate!

Prin urmare, natura ne-a surprins din nou cu realitatea ei. Realitatea încălzirii globale, a atmosferei de seră, a tăierilor de păduri, a pandemiilor şi epidemiilor de tot felul. Iar omul a ajuns să susţină că îşi poate prelungi viaţa, întârzia bătrâneţea, uşura durerile, opri bolile, curăţa aerul, prezice viitorul etc. Sigur, s-a făcut mult în legătură cu toate acestea. Mult, dar nu suficient. Virusul actual demonstrează acest lucru. Şi din nou omul este provocat la a-şi depăşi limitele cunoaşterii, prin descoperirea unui vaccin. În legătură cu această provocare am citit în Biblie că regele Solomon, în deplina sa putere, bogăţie şi măreţie, s-a mărginit să spună că slava lui Dumnezeu este de a ascunde adâncul lucrurilor, iar cea a omului este de a-l descoperi. Or, natura încă se joacă cu inteligenţa omului şi oarecum o tiranizează. Mai sunt încă multe boli incurabile. Cunoştinţele de care dispunem nu ne pot da un simţ adânc nici despre ce sunt lucrurile, nici cât sunt ele de măreţe. De aceea natura trebuie respectată. Nu să luăm în continuare nebunia drept înţelepciune, fabula drept adevăr, medicina drept atotcunoscătoare. Nici măcar filosofia nu a dat un răspuns definitiv despre natură şi nu a scos niciun adevăr autentic din ea. Filosofia s-a priceput totuşi să ne dea anumite cunoştinţe necesare spiritului nostru, conform timpului, dar nu şi suficiente. Numai religia se pare că a făcut mult mai mult pentru om în efortul lui de a se alia cu natura sa. Dar şi religia nu-i vorbeşte omului în mod direct despre ea, ci se foloseşte de pilde şi parabole. Însă cine mai cunoaşte astăzi un asemenea limbaj? Noi avem nevoie de idei clare şi concise, pentru a ne explica lumea nevăzută şi „conştiinţa” de dincolo, despre care ne vorbesc oamenii de ştiinţă, nu teologii sau filosofii. Deh, acestea sunt vremurile.

Distribuie pe Facebook