Pe 9 mai 2007, Imnul „Odă Bucuriei” s-a auzit şi la Bucureşti. Ziua Europei este sărbătorită şi de români, ca simbol al reuşitei României de a-şi îndeplini unul dintre cele mai importante obiective strategice postdecembriste: aderarea la Uniunea Europeană. Câte au fost iluzii, câte din aşteptări s-au realizat şi cât a fost mistificat? Ce mai rămâne de făcut de aici înainte? Românii îşi puneau toate speranţele în viitor, visau cum totul se va schimba, clasa politică, sistemele de sănătate şi educaţie, infrastructura rutieră şi feroviară, cum vor călători în Europa nestingheriţi, cum îşi vor putea cumpăra de toate, cum vor trona bunul-simţ şi facerea de bine. Încrederea românilor în Uniunea Europeană era de 68%. Entuziasmul s-a mai estompat…

Schimbări în bine

După zece ani de la aderare, imaginea economică, socială şi politică este ameliorată, fără îndoială. O pot confirma şi poveştile personale – cel puţin, printr-un scurt inventar al statelor europene în care fiecare a călătorit doar cu buletinul – dar există şi câteva câştiguri care pot fi enumerate până şi de liceeni: prin poziţia geopolitică în cadrul Uniunii, România a dobândit posibilitatea de a deveni un lider în regiunea de sud-est a Europei, a intrat într-un sistem de securitate economică şi politică şi a devenit parte a celei mai largi pieţe unice din lume. Statistic, există câteva domenii care au progresat vizibil, cum ar fi cel agricol, unde subvenţiile au permis modernizarea tehnologiilor şi practicilor de administrare în domeniu. În ultimul deceniu european, diaspora României a crescut cu trei milioane de oameni, atraşi de salariile mai mari din Occident sau împinşi de lipsa locurilor de muncă din ţară. Apoi, PIB-ul României a crescut cu 13% faţă de momentul aderării, exporturile de mărfuri pe piaţa comunitară au ajuns la 75,2% (de la 70,5%, în 2006), iar salariul mediu brut aproape s-a dublat (de la 1.042 lei în 2007, a ajuns la 2.046 lei în 2016). Românii trăiesc mai bine. Dar…

Schimbări în rău

Oare cu ce ne-am ales în afară de dreptul de a călători nestingheriţi în spaţiul UE? Nu prea multe. Astfel…

– infrastructură rutieră tot nu avem; nici acum nu avem gata autostrada Piteşti-Sibiu, de exemplu, deşi UE ne-a asigurat că ne va da banii necesari;

– platforma petrochimică Arpechim de la Piteşti s-a închis; Uniunea Europeană a respins constant planurile de redresare ale platformei alături de Oltchim cu ajutor de stat;

– industria s-a „rărit”, doar Dacia fiind pe plus (domină piaţa exporturilor din România, graţie implicării Renault); în rest, avem o puzderie de hipermarketuri şi suntem asaltaţi de produse de import de toate felurile (cutremurător: Direcţia de Statistică ne spune că importăm nu doar maşini şi echipamente de ultimă generaţie, ci şi… piatră, nuiele, animale vii şi cereale – altădată eram „Grânarul Europei”!); exodul de creiere şi de forţă de muncă a fost, totuşi, masiv, aşa că avem deficit de medici, de exemplu, iar la ţară se constată un fenomen accentuat de îmbătrânire a populaţiei;

– pe piaţa muncii, ani la rând au fost restricţii pentru români în diverse ţări ale Uniunii Europene; nici acum nu am aderat la Zona Euro, la fel cum încă suntem la uşa Schengen;

– lumea satului a fost şi ea lovită de condiţiile de aderare: după ce fuseseră interzise vehiculele cu tracţiune animală în municipii şi pe drumurile naţionale, UE venea şi le spunea ţăranilor români cum ar trebui să sacrifice animalele din bătătură în pragul sărbătorilor – fără violenţă, fără durere;

– în continuare există sectoare în care încă trebuie realizate progrese – cele mai stringente fiind infrastructura rutieră şi feroviară, educaţia, sistemul de sănătate, incluziunea socială şi ameliorarea decalajelor în zonele sărace.

În ciuda eforturilor şi evoluţiilor, România continuă să se afle la coada clasamentului european, să fie privită ca un punct vulnerabil, dezvoltându-se în anumite state unele prejudecăţi privind dezavantajele liberei circulaţii a forţei de muncă. Şi în plan intern, mai recent, au apărut unele nemulţumiri vizavi de poziţiile UE, în special după criza refugiaţilor şi proiectul de reformare europeană care ar presupune o Europă cu două viteze.

Claudiu DIŢA

Distribuie pe Facebook