A fost săptămâna trecută pe la noi Alex Horoveanu. Corespondentul nostru din Paris. Cum necum, a venit vorba despre tineri, înainte de a vorbi de Macron şi Merkel, de politica europeană. Eu l-am întrebat ce fac cei doi băieţi ai lui, el m-a întrebat de-ai mei. Totul este în regulă până la detalii. De aici încep satisfacţiile, dar şi regretele.

Apropo de tineri, aflu de la Alex că a avut parte de o surpriză tare plăcută, după ce s-a întors din concediu. Cu vreun an şi ceva în urmă a găzduit un băiat de pe undeva de prin Ardeal. Nu i-a luat niciun ban. L-a lăsat să doarmă mai bine de un an în mansarda de la casa lui cu trei etaje dintr-un cartier parizian.

– Şi, insist eu să aflu, ce-ai găsit când te-ai întors, casa vraişte, nu?

– Dimpotrivă! În loc de trei etaje la casa mea din cartierul Saint Maur, am găsit cinci.

Văzându-mi expresia de perplexitate, se îndură să-mi explice: „Ei bine, băiatul ăla simplu, cât am lipsit eu, mi-a reamenajat podul cu o pricepere şi o imaginaţie de care nu-l credeam în stare. Ce să-ţi spun! M-am trezit din senin cu aproape încă două apartamente şi-ţi mărturisesc că le pică bine altor români care vin la Paris fără o lecţcaie în buzunar”.

Şi eu, ca şi alţii îi bănuim pe mulţi dintre tinerii ăştia numai de gesturi nu prea onorabile. Sigur, nu toţi sunt înclinaţi, dispuşi să facă numai lucruri frumoase. Nu toţi trăiesc din intensitatea lecturilor şi frecventarea bibliotecilor, din creditarea binelui şi utilului. Nu toţi îi respectă cu asupra de măsură pe cei care le-au dat viaţă, pe vârstnici, pe cei care au o experienţă de viaţă infinit mai mare. Nu-mi place, de pildă, ce citesc ieri într-un ziar central, unde Cezar Ouatu se laudă că a fost exmatriculat „pentru că am ridicat fustele fetelor”. Păi, chiar dacă, la 39 de ani, eşti contratenor şi ai făcut carieră în Italia, tot nu poţi să vii în faţa tinerei generaţii cu asemenea ispravă. Nu este un fapt cu care să te lauzi, să-l oferi drept model. E totuşi o trăsnaie şi atât!

Cum tot o trăsnaie, dar de alt calibru, este şi „dialectica indignării” pe care o cultivă, în „paragrafe simple” – ca să-l citez pe M. Ghilezan – tinerii neomarxişti, milenarişti, de tip Gică Contra, înscrişi la şcoala politicii corecte, importată de peste Ocean. Ei contestă valorile, tradiţiile, familia, fiindcă aşa se poartă, aşa e la modă şi, pe deasupra, dacă ieşi cu atitudinea asta pe net ori chiar în stradă, asta aduce şi bani. Că revoluţiile au nevoie şi de acest tip de tineri şi ele rentează să fie susţinute financiar de Marea Finanţă. De ce? Nu mai reiau eu teza cu multinaţionalele şi cu legile făcute la noi, în favoarea lor. Mai greu de priceput pentru astfel de tineri este cum devine cazul de manipulare ideologic, politic, chiar axiologic. Dar dacă iese măcar jointul şi whisky-ul, tot rentează şi pentru noua generaţie marxistă. Restul nu e stres intelectual, ci doar leneveală.

Na, că am început şi eu să deraiez! Pornisem de la un gest sublim, ca să demonstrez că, iată, se poate şi aşa, cum se poate şi să te ridici de pe scaun în autobuz să oferi locul unei femei, ca să mă trezesc anatemizându-i pe cei care n-au un proiect de viaţă, nu cred în nimic altceva decât în adevărurile absolute livrate pe reţelele sociale. Dar cred că, decât să-i punem la indexul moral, mai bine am face – inclusiv noi, presa – ceva pentru a-i imuniza împotriva virusurilor propagate de manipulatori, de personajele gălăgioase, malefice, actori de telenovele ori cântători de manele. Şi de alte belele. Cam de pe la zece ani şi până pe la 25-30 de ani, n-ar trebui să precupeţim nimic ca unor astfel de tineri să le cultivăm discernământul. Să facem mai inteligibilă lumea şi pentru ei. Dar nu neapărat prin „scrisori”, cum o face M. Ghilezan, alături de Andre Maurois în ale sale pagini intitulate „Scrisori deschise către un tânăr”.

Şi totuşi cartea lui A. Maurois merită citită. Dumnezeu, scrie el, „nu este decât olarul obligat să lucreze cu noroi”. Super, nu?! Şi mai auziţi una: „Lipsa de violenţă are frumuseţea ei, dar le lasă câmp liber brutelor”. Tare adevărat!

Distribuie pe Facebook