Aşa cum igiena unui om dovedeşte ceva despre simţirea lui, la fel de bine atmosfera unui oraş, prin sublimele miasme pe care le răspândeşte, ajunge să încânte, să deruteze sau să dezguste simţul olfactiv. Fiecare mare oraş cu mirosul lui, ar putea enunţa un truism obişnuit! De la parfumul diafan până la aerul viciat, străbătând meridianele lumii, descoperi cele mai diverse arome învăluite în aerul marilor aşezări. Traversarea unor întinderi urbane îţi poate lăsa ca amintire izul subtil al aburilor de bere, de oţet ori mirosul înţepător al vopselei sau al săpunului, între multe altele. Pe de altă parte, urma miasmelor naturii se simte şi ea, pregnant, dintotdeauna în dispunerea teritoriilor citadine, din preajma ţărmurilor nisipoase sau a brizei mării până în apropiere de verdele crud şi de roua munţilor. Detaliile olfactive pot deveni veritabile repere ale împărţirilor geografice. Dacă lumea de azi s-a emancipat sub atâtea chipuri, de ce mirosurile nu ne-ar ajuta să o înţelegem mai bine?…  La noi, locuirea în provincie te îndeamnă să-ţi aminteşti adesea, indiferent de locul unde trăieşti, de aerul aparte al capitalei. Un văzduh deosebit, fie prin diversitatea odorurilor, fie prin adâncimea lor. Să treci printr-un oraş precum Bucureştiul înseamnă şi să te molipseşti de mirosul urât al unui aer stătut, alterat, atunci când mergi printre case şi ziduri vechi, care îţi lasă o puternică senzaţie de putred şi de sordid. La păstrarea acestui spectru olfactiv, la amprenta viciată a mirosului bucureştean nu contribuie doar descompunerea vremurilor îndepărtate, ci şi ambianţa „cenuşie” a blocurilor ceauşiste. Schimbând ambianţa capitalei cu cea a unui oraş de talia Piteştiului, fantasma mirosului nu mai are, de data aceasta, o precizie prea clară. Într-un trecut nu prea îndepărtat, oraşul industrial era sufocat, în anumite părţi, de noxe, de emanaţii nocive, al căror iz toxic îţi trezea brusc nostalgia unor zări mai senine. Astfel de împrăştieri peste teritoriul comunităţilor erau fireşti pentru anii fostului regim şi făceau parte din „zestrea” oricărui oraş românesc de talie însemnată. Încetul cu încetul, această boare industrială s-a estompat: nicio uzină sau fabrică nu-l mai asediază cu norii săi, nu-l mai învăluie larg cu aroma vreunui produs de larg consum. La Piteşti nu mai simţi nici gazele petrochimice, nici vaporii prelucrării cauciucului, nici măcar aroma plăcută a orzului de bere! Niciun asemenea atribut de odinioară nu-i mai conferă personalităţii oraşului acea notă tare, prin mesajele sale olfactive. Fostele adieri poluante s-au subţiat, iar peste ele s-a răspândit un alt fler citadin, pe măsură ce urbea şi-a căutat busola, în ultimii ani.

Ca o aparenţă înşelătoare, acest aer post-industrial ar putea fi un motiv de entuziasm pentru partizanii ecologiei. Dar în loc să se rarefieze, să devină mai respirabilă, vechiul climat de oraş industrial a fost înlocuit cu smogul răspândit de traficul din ce în ce mai intens. Aglomeraţia, mirosul asfaltului încins şi al fumului maşinilor dau adevărata măsură a noilor timpuri în care a intrat oraşul. Odată cu înviorarea vieţii orăşeneşti, golul lăsat de marasmul economic a fost umplut treptat tot de un aer alterat. Confortul şi dorinţa multora de a circula rapid şi confortabil au făcut ca şi „marele” nostru oraş să le semene altora în privinţa impurităţii atmosferice.

Dincolo de aceste neajunsuri urbea ar mai putea spera, totuşi, să-şi regăsească identitatea prin alte feluri de miasme, mai domestice. Însă la noi nici străzile cu tradiţie, nici clădirile vechi nu mai miros precum în alte oraşe, nu mai izbutesc să îmbie simţurile cu savoarea vechiului. Fie prin întreţinere promptă, fie prin puţinătatea lor faţă de noutăţile arhitectonice, sau din cauza cosmetizării excesive şi ridicole, ele degajă mai degrabă un aer înnoit, astfel că aşezarea de o vârstă considerabilă mai pare doar vag îmbătrânită de timp! Din toată această poveste, poate doar aroma teilor de pe trotuare să mai salveze amintirile unei lumi trecute… Prin schimbarea ocupaţiilor locuitorilor, prin forţa de nestăvilit a noului, capitala Argeşului este acum o întindere cu un aer suspect de… nou. Dar care nu mai conţine nimic obsedant în el şi care nu mai dezvăluie nimic despre cutare sau cutare cartier sau domeniu din vastitatea sa.

Pe scurt, ambientul respirabil al oraşului n-a câştigat nimic deosebit prin schimbarea adusă de noile vremi. Domolindu-şi avântul industrial sau zugrăvindu-şi trecutul îndepărtat în maniere ridicol de actuale, mediul contemporan trădează de fapt o olfacţie imprecisă, incapabilă să mai redea altceva în afară de tumultul prezentului.

Florin CHIVOCI

Distribuie pe Facebook