În aceste zile de un specific aparte voi scrie despre o problemă ce ne preocupă de mai mult timp. În societatea românească prea mulţi oameni trăiesc singuri, iar tendinţa asta este în creştere în detrimentul sociabilităţii noastre. M-am gândit la acest articol în timp ce mă plimbam pe lângă Râul Târgului. Era o zi geroasă, cu un aer uscat şi înţepător. Pe la vâltori apăruse un tiv de gheaţă. La amiază, vremea s-a mai îndulcit şi apele s-au umflat puţin, purtând mici sloiuri ca pe nişte luntri sau arce. Când am văzut obiectele din gheaţă, mi-a apărut metafora gata fabricată. Deci, noi, oamenii, trăim mai mult în luntri individuale şi mai puţin în arce. Privind la acele sloiuri plutitoare, aşadar, mi-am dat seama că şi oamenii plutesc la fel pe oceanul vieţii sociale. Unii aflându-se în arce, iar alţii, cei mai mulţi, în adevărate luntri individuale. Şi aşa am întâmpinat Noul An.
Or, în cultura română sunt scrise cu litere mari cuvintele „niciodată singur”. Aceste cuvinte au fost imortalizate şi de B.P. Haşdeu prin scrierea lor deasupra uşii din peretele apusean al castelului „Iulia Haşdeu”, de la Câmpina. În timp, „niciodată singur” au fost cuvintele asimilate de cultura noastră, iar astăzi ele reprezintă un genial strigăt eminescian, creându-se un fond ontologic în funcţie de care ne manifestăm ca popor. Acest strigăt l-am auzit recent şi la Jenica Tabacu, muzeograful castelului „Iulia Haşdeu”, care a recurs la gestul suprem de dincolo de bine şi rău.
În acest context, mă gândesc că suntem atât de încătuşaţi de interesele vieţii zilnice, neîncetat preocupaţi de grijile şi nevoile noastre, încât nu mai observăm că am ajuns să trăim izolat unii faţă de alţii. Legăturile noastre sociale sunt lipsite de aportul afectivităţii reciproce. Trăim de parcă ne-am afla în luntri individuale. Viaţa noastră este exclusiv personală, fără niciun aport colectiv real. Poate numai virtual. Până şi o clasă de şcoală primară sau de liceu a ajuns un puzzle de tip redus, pentru că elevii nu mai stau câte doi într-o bancă, ci fiecare are banca lui. Oamenii nu mai interacţionează dincolo de interesul egoist. Ţinem legătura unii cu alţii, dar de la distanţă. Trăim vremuri în care tehnologia oferă multiple variante de comunicare, dar, de fapt, ele se petrec în izolare. Tinerii se poartă de parcă ar fi autişti. Sunt neatenţi la ce se întâmplă în jurul lor. Mica sferă personală creată de noua tehnologie intensifică izolarea socială. Noua tehnologie a creat o lume uriaşă de fantasme tehnologice şi de foarte puţini oameni în carne şi oase. Este o lume formată din oameni virtuali, care servesc de model eternului creator. Nu poţi să-ţi faci prieteni dintre aceştia, pentru că ei, într-un fel, nici nu există. Recent, eu am căzut într-o astfel de capcană, închipuindu-mi că leg prietenie cu un cititor cu adevărat cultivat, dacă e să mă iau după comentariile lui. Dar acest „anonim” mi-a dat o lecţie pe care am s-o ţin minte toată viaţa.
Prin urmare, între arcă şi luntre există o singură şi mare diferenţă: mărimea. Dacă în arcă au loc mai mulţi oameni, în luntre are loc unul singur, în afară de cârmaci.
Arca este un vas imens pe care, potrivit Bibliei, Noe l-a construit la îndemnul lui Dumnezeu ca să-şi salveze familia şi animalele terestre de marele potop. În schimb, luntrea este un vas de mici dimensiuni, în care are loc numai cel dus în Infern de luntraşul Caron. Bătrânul Caron îl trece pe cel proaspăt mort peste râul Acheron. Despre o astfel de luntre a scris Lucian Blaga în romanul autobiografic „Luntrea lui Caron”. Trăind într-o perioadă când lumea era cuprinsă de „teroarea istoriei”, Blaga a observat cu deosebită fineţe aspectele şi problemele urgente ale lumii din vremea sa (romanul respectiv a fost scris imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, până la începutul anilor ’50). În vremea aceea se considera că nu era nimic demn de prelungit, ci totul trebuia reînceput.
În concluzie, autismul social se adaugă la lista de consecinţe umane ale izolării sociale. În nicio altă civilizaţie cunoscută până acum nu s-au încâlcit atâtea iţe planetare, nu au fost atât de strâns legate nevoile materiale ale oamenilor în detrimentul celor sufleteşti. Omul este locuitorul unui oraş faţă de care se simte străin. El întreţine relaţii mult mai intense cu maşinile decât cu semenii. Aşa apare un gol al solidarităţii, când medicul e mai mult atent la aparate decât la starea morală a pacientului, când, în urma unui accident, şoferul se uită mai întâi la starea maşinii şi abia apoi la cel rănit. Noe actual nu mai e interesat de arcă, ci de luntrea sa individuală.
18 Comentarii
Dora
Perfect adevărat! Trăind izolat unii de alții nici sărbătorile nu mai sunt ca altădată.
Goargăș
Cu anonimul retard, chiar dacă nu vă convine, eu am avut și o să mai am un mare rol, dacă va fi cazul, în devoalarea vulnerabilității sale mintale și in împotrivirea, din motive obiective, în prefațarea unei opere ( a dvs. ) demne de a fi publicată. Am avut eu ceva de câștigat? Nimic! Doar a vă arătă că mă pricep mai mult la oameni! Succes!
Goargăș
În plus, ați fost indus în eroare de așa-zisa cultură a individului care utilizează cu succes internetul, dar, să recunoaștem, are totuși și o cultură obținută, probabil, din niște studii, validate doar când își ia tratamentul la timp. Vae victis, vorba priet enului/comentatorului Ioan. P. S. Ați rămas dator cu un reportaj adevărat despre conacul Lucieni.
Savu Gheorghe
Domnule Goargăș, v-am simțit mereu alături de mine. Se pare că am copilărit pe aceleași plaiuri muscelene. Îmi pare rău că în articolul despre Lucieni a apărut, cu greșeala pe care mi-o asum, „Luceni”. Aș vrea să vă cunosc, iar dacă și dvs doriți, puteți să luați nr. meu de telefon de la redacție. Vă urez un sincer La mulți ani!
Goargăș
Vă mulțumesc! Mă simt onorat. Săptămâna viitoare o să iau din redacție numărul dvs. de telefon și o să ne și cunoaștem. Nu am nimic de ascuns. Poate doar vârsta de peste o jumătate de secol pe care însă, deocamdată, n-o simt (am glumit). Într-adevăr, Botenii sunt vecini (și nu numai) cu Hârtieștii (dacă eu v-am ,,simțit” bine deoarece nu cred că ați nominalizat în vreun articol localitatea respectivă). Vă doresc numai bine. La mulți ani!
Anonim
N-aş fi crezut să găsesc sub textele lui Gh. Savu comentarii ca cele ale feministei (in fapt misoginei Goargăş , o expirată anticulturală de tip horoscop sau rune voropchieviste sau fecioriste , bântuită de angoasele lipsei de însuşiri care să atragă în mod veritabil/autentic exemplarele de sex opus) ! …
Că Gh. Savu dă frâu (liber) imaginației la ore când se retrag autobuzele , uneori confundand stațiile Publitrans cu malurile Lacului eminescian , iar pe feministele expirate (de fapt misogine sărite …de o juma’ de secol pe care nici nu-l simt c-a trecut Şi prin ele !) ar putea fi scuzabil , dacă respectiva (ce-şi zice Goargăş,uneori) ar fi Simone de Beauvoir iar el vreun Jean Paul Sartre bântuit de anxietatea existențialistă . În rest, feriți-vă…buzunarele !
Ciescu
Vă rog să mă scuzați că vă întreb, ați fost internat în ultimele zile?, că tare bine ne-am simțit fără damfurile dvs. Vă dorim sănătate mintală maximă, altfel o să faceți naveta pe traseul spre Drăgășani. Și vă rugăm mult de tot, nu (mai) neglijați medicația.
Ciescu
P.S. Înafara medicației mai trebuie apelat și la sprijinul apropiaților. Sper că s-a înțeles că postările mele se referă la ,,anonimul” retard.
Anonim
Are si el farmecul lui si pare ca e si citit.
Anonim
Te-ai cam prostit, misogin poate fi doar un bărbat. La câtă nebuneală ai în cap…
Anonim
„Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esența, şi în aceasta constă măreția, disperarea şi neliniştea lui”.
„Ceea ce îmi lipseşte mă defineşte mai intim decât tot ceea ce posed, exterior, dar ceea ce îmi lipseşte mă locuieşte”.
Jean-Paul Sartre – „Ființa şi neantul”
Anonim
Trebuie pus piciorul…în prag , când vine vorba de pseudofeministele(misoginele expirate şi chinuite de angoase existențialiste de tip „Al doilea sex” -Simone de Beauvoir) din spatele pseudonimelor toponimice (ele trăiesc timpul doar geografic , în mişcare/in fugă, de la un loc/site/”locație” la altul/alta , pentru că au fobie , ontologic , de propria condiție axiologică si culturală (insignifiantă/precară). Când „se oferă” , întotdeauna pe tărâmul fizicii mecanice ( newtonian!), trebuie salutate esopian : „Hic Rhodos , hic salta” ! (Si să li se explice pe îndelete că nu e vorba de HIV Rhodos, hiv salta). $ucc€$ !
Romu
Ma tu nu iesti prost de felu tau da ai draci pa tine siti canta greeri in cap ca dageba cultura daca nebuneala multa zero om
Anonim
Hai cu deraierea!
Anonim
Axente Creangă – Leonte Pătraşcu / Ana Rareş-Octavia Olteanu sunt personajele centrale, ianusiene, ale unicatului biobibliografiei blagiene , romanul „Luntrea lui Caron” , transfigurare metaforizantă şi transcendental-metafizică înfăptuită de un arhitect-prinț real (Lucian Blaga) pentru un edificiu filosofico-mythologic-literar monolitic prin congruența atomară , ca intr-un diamant slefuit (nestemate conceptuale) , cu rol de cărămizi pentru Cetatea inespugnabilă şi suverană perpetuu a filosofiei şi poeziei, înfruntând răgetele militarizant-gregare ale geopoliticului cu filtrul catalizant (cu virtuți de ecou) al culturii şi civilizației, al Istoriei ideilor, autentica ISTORIE a Umanului.
Anonim
Obsesiv!
Victoria
Cred că nici nu putem să trăim în armonie cu noi, dacă uităm de cei care sunt ai nimănui! Interesant punctul de vedere al jurnalistului! Să nu uiți … Darie!
Victoria
Prietenii sunt ca vinul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun! așadar, preieteniile sunt rare; dacă cineva crede că are mai mult de doi prieteni, cu siguranță unul îl va trăda!