# Unul dintre domeniile strategice ale României pe vremea lui Ceauşescu, care subvenţiona masiv bugetul de stat, a fost distrus după 1990

# Fabricile noastre de ţigarete au rămas doar amintire

# În Argeş, doar la Teiu mai avem o cultură de tutun serioasă

# Iar Marius Stroescu, şeful APIA Argeş, este singurul în viaţă dintre cei cinci degustători de tutun pe care i-a avut România!

În condiţiile în care, în ultimii ani, APIA susţine financiar orice investiţie în agricultură, nu puţini sunt interesaţi să cultive tutun, atraşi la prima vedere de subvenţia de la stat, care se ridică la 1.432 euro pe hectar. Dar de la intenţie şi până la reuşită e o cale lungă, anevoioasă şi plină de capcane. Dacă până în 1990 în Argeş se cultivau peste 600 de hectare cu tutun, astăzi această plantă mai e prezentă doar pe 50 de hectare, 25 ha la Teiu şi restul în sudul judeţului. Şi asta nu pentru că agricultorii nu s-ar pricepe, ci fiindcă nu au ce face cu tutunul cultivat. În momentul de faţă, în România nu există decât o singură societate comercială autorizată de Ministerul Agriculturii să facă achiziţie şi procesare – firma omului de afaceri Ioan Niculae (patronul echipei de fotbal Astra Giurgiu). Cum producţia de tutun nu ar fi de neglijat, cam două tone la hectar, pe lângă subvenţie adăugându-se şi plata efectivă a tutunului, afacerea ar fi foarte profitabilă pentru agricultori. Dar ce să faci în condiţiile date?!

Marius Stroescu, singurul degustător de tutun din România

Un adevărat meseriaş

În judeţul Argeş avem unul dintre cei mai mari specialişti români care au lucrat vreodată în acest domeniu. Este vorba despre Marius Stroescu, directorul APIA Argeş. Şef de promoţie la Facultatea de Agronomie din Bucureşti (absolvită în 1985), Marius Stroescu a activat 21 de ani în domeniul tutunului, a fost director în Centrala Naţională a Tutunului, a lucrat la Institutul Naţional al Tutunului – Staţiunea de Cercetare şi Industrializare a Tutunului şi a scris o carte de specialitate – „Tehnologiile de Aplicare a Culturilor de Tutun din România”. Este singurul în viaţă dintre cei cinci degustători de tutun pe care România i-a avut! Un adevărat meseriaş, cum s-ar spune.

Ce tutun făceam odată…

Conform celor povestite de Marius Stroescu, când era în vogă industria tutunului din România, prin vânzările de ţigări erau finanţate trei ministere – al Sănătăţii, al Învăţământului şi al Apărării. Până în 1990, în ţară existau şase fabrici de ţigarete – la Bucureşti, Sfântu Gheorghe, Râmnicu Sărat, Timişoara, Iaşi şi Târgu-Jiu – şi alte 14 fabrici de fermentare şi procesare a tutunului. Comuniştii considerau industria tutunului una de strategie naţională şi reuşiseră să ridice producţia ţării la 80.000-120.000 tone de tutun anual. În cadrul pactului CAER, pe lângă ţigarete, România exporta şi tutun.

Ţigările puteau ajunge… cartuşe

Fabricile de tutun construite în România pe baza tehnologiilor germane erau atent supravegheate de instituţiile de forţă ale statului român, pentru că, în cazuri speciale, fiecare dintre cele şase fabrici putea fi transformată rapid în producător de muniţie (cartuşe), „calibrul” ţigaretelor fiind identic cu cel al muniţiei de luptă.

Astăzi, toate cele şase fabrici de ţigarete – construite după model german – şi cele 14 de procesare a tutunului fiind doar amintire.

„Este greu să se mai revină la ce a fost industria tutunului în România. Această ramură şi acum este «fabrică de bani». Drept care, noi de ce să facem?!”, spune cu ironie amară unul dintre cei mai valoroşi oameni pe care i-am avut în domeniul tutunului.

Cultura care aduce mari profituri

Falimentul tutunului românesc

O industrie care a adus ţării sute de milioane de euro a fost pusă la pământ.

Înfiinţată prin decret, de Alexandru Ioan Cuza, în 1864, sub formă de monopol de stat, industria tutunului a funcţionat timp de mai bine de un secol pe profit.

Trei manufacturi de tutun, la Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, un institut de cercetare şi 12 inspectorate care supravegheau cultura şi fermentarea tutunului aveau menirea de a aduce bani în bugetul de stat. Statul nu a renunţat niciodată la proprietatea asupra prelucrării tutunului: era industrie strategică. Profitul adus de exploatarea tutunului până în anii ’50 i-a făcut pe comunişti să mărească numărul de fabrici şi de plantaţii.

Într-o ţară precum România, cu resurse materiale modeste, dar aflată pe locul patru în clasamentul european al fumătorilor, fosta Centrală a Tutunului, aşa cum se numea înainte de 1989, venea cu o ofertă irezistibilă pentru consumatori: ţigări ieftine şi cu un renume câştigat în timp. Fie că vorbim despre Carpaţi, Snagov sau Bega, toate au rămas în memoria economică nu doar ca unităţi de măsură a viciului, ci şi ca produse care îşi cuceriseră clienţi şi o cotă de piaţă stabilă.

Povestea prăbuşirii tutunului românesc a început în 1990, atunci când Centrala Industriei de resort a devenit, printr-o hotărâre de Guvern, Regia Autonomă a Tutunului din România. Şapte ani mai târziu, statul a decis să vândă şi a transformat regia în societate comercială pe acţiuni – Societatea Naţională Tutunul Românesc. La momentul privatizării, SNTR avea opt fabrici de fermentare a tutunului, şase fabrici de ţigarete, o Staţiune Centrală de Cercetare pentru Cultivarea şi Industrializarea Tutunului, o fabrică de piese şi 4.000 de salariaţi.

Primul pas către dezastru

În anul 2000,ministrul Agriculturii a scos prima dată la vânzare SNTR. Compania românească Interagro, a omului de afaceri Ioan Niculae, şi grecii de la Leaf Tabacco Michailides au depus oferte de cumpărare. În spatele grecilor s-ar fi aflat un alt om de afaceri din topul celor mai bogaţi români: Dan Voiculescu.

Pachetul majoritar de acţiuni a fost câştigat de Interagro, pentru 40 de milioane dolari. Firma lui Ioan Niculae şi-a asumat şi plata unor datorii vechi, de 55 milioane de dolari. Leaf Tabacco Michailides a contestat rezultatul în justiţie, iar Curtea de Apel a decis că Ministerul Agriculturii, condus la acea vreme de Ilie Sârbu, a încălcat procedura de privatizare. Licitaţia a fost anulată. Iar consecinţele au început să apară.

Istoria scandalurilor este lungă şi încâlcită… nerezolvată nici până astăzi. Cert este că astăzi totul este în ruină, ca după război. Şi a fost un război în toată regula cu „combatanţi” de toate felurile – afacerişti români şi străini, premieri, miniştri, politicieni, tot tacâmul…

După alte două încercări de privatizare, toate cu acelaşi câştigător, SNTR este, practic, a nimănui: toate bunurile sunt sub sechestru, iar producţia nu are nicio şansă de a fi repusă „la treabă”.

Suspiciunile au rămas nerezolvate, pentru că Justiţia nu a considerat niciodată necesar să investigheze culisele afacerii Tutunul Românesc. Parchetul General, DIICOT şi DNA au comunicat oficial că privatizarea SNTR nu a fost niciodată cercetată penal. Raportul Curţii de Conturi şi cel al Autorităţii Naţionale de Control nu le-au ridicat niciodată suspiciuni procurorilor şi nici instituţiile respective nu au găsit necesar să facă vreo sesizare oficială. Că aşa e în tenis… – vorba lui Toma Caragiu. Şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu industria românească producătoare de tutun. Singurele certitudini sunt banii pierduţi de statul român din afacerile cu tutun, care altădată subvenţionau activitatea unor ministere strategice.

Distribuie pe Facebook