Revin asupra JO de la Rio. O fac nu numai pentru a întări impresia de mare eveniment pe care o produc de fiecare dată „Jocurile”, ci şi pentru a lega, într-un fel, impresiile de azi cu ceea ce scriam înaintea startului.

Sportivii, prin tot ce au avut mai bun în pregătirea şi mentalul lor, au salvat iarăşi ideea de olimpism. Au fost şterse imperfecţiunile de organizare, s-au atenuat şi reacţiile de respingere din partea acelora care cred, în situaţia de criză din Brazilia, că nu le mai trebuia o cheltuială aşa de împovărătoare pe seama bugetului slăbit al ţării. Au fost depăşite şi cele câteva situaţii în care insecuritatea sporturilor era pusă la încercare. A rămas spectacolul: grandios, încă un moment de afirmare a potenţelor omului în competiţie cu el însuşi.

Într-un interviu incomod, legat de scandalul românesc, internaţionalizat, în legătură cu echipamentul contrafăcut al lotului tricolor, Octavian Murariu, membru al CIO (o notă bună pentru România, peste care se trece… româneşte, ca un fel de „ei, şi ce!?!”), afirma că şi Olimpiada a devenit o afacere, cum, de altfel, o afacere a devenit sportul pe întregul mapamond. Cu profit sau pierderi, cu… DNA sau cu lauri; depinde de ţară, de mentalitate, de caracter, de management ş.a. Faceţi un calcul numai asupra drepturilor TV şi a produselor vândute sub sigla olimpiadelor şi veţi avea cifre cu multe zerouri.

Ideea ca CIO să uşureze cumva factura organizatorilor prin montarea/demontarea unor arene modulare (în discipline unde acest lucru este posibil) ar fi revoluţionară. Nu-mi dau seama complet cum pot să arate arenele mobile, dar azi totul pare posibil.

„Olimpiada noastră”, a românilor, nu este cea mai reuşită. Pustiitoarea goană după medalii anulează, în fapt, principiul „important este să participi”. Salut, din acest colţ de pagină, ideea pronunţată de un oficial de a se renunţa la clasamentul pe medalii. La olimpiada de la Londra, cineva, luând act de realitatea (ascunsă cu ipocrizie) că în tot mai multe sporturi se apelează – mă exprim mai delicat – la „adjuvante” tot mai greu depistabile, datorită tehnologiilor care însoţesc, cu tot mai mult impact, sportul, a propus ca, la finişul competiţiilor, clasamentul să înceapă… de jos în sus. De ce? Preopinentul nostru afirma că cei din urmă sunt, de fapt, cei mai „curaţi”.

Apropo, din cauză că sportul, cum spuneam, a devenit o afacere, în lumea sa se petrec şi multe lucruri necurate. „Dosarul transferurilor” nu şi-a încheiat povestea: rămân încă după gratii unii protagonişti ai acestora, iar recuperarea pagubelor este departe de a fi un succes.

Legea e slabă şi a permis ascunderea averilor ilicite, prin varii tertipuri. Au dispărut cluburi de tradiţie, altele abia se târăsc. În spate – tot afaceri…

Şi FC Argeş devenise o afacere profitabilă pentru PIC. Ea s-a dovedit a fi însă un dezastru pentru club. De la o prezenţă naţională şi internaţională demnă de respect, clubul a trecut în amintire. În continuare, disputa – neproductivă – dintre cele două grupări – SCM şi FC Argeş ’53 – riscă să transforme, de fapt, fotbalul argeşean în castele de nisip!

Repet ceea ce am mai scris: o unire a eforturilor – cu o strategie de perspectivă, ce vizează performanţa, nu supravieţuirea mediocră prin coclaurile de porumbişte şi arene de plâns – ar fi cea indicată. Când afirm acestea, mă gândesc la rolul pe care l-ar avea, în efortul de înfrângere a orgoliilor, Primăria Piteşti şi cei care, discret, din umbră, se mai ocupă de devenirea fotbalului în Argeş.

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook