De obicei, luna decembrie îşi organizează zilele într-o viziune de ansamblu şi plină de semnificaţii cosmice. Un aer mistic pluteşte peste tot ce ne înconjoară. Iar pentru ca magia ultimelor zile ale anului să dobândească o notă de verosimilitate, ea trebuie să pătrundă uşor în sufletele noastre. Şi acest lucru se realizează prin intermediul sărbătorilor. Nicio necesitate inerentă spiritului uman nu leagă între ele atât de evident elementele sacramentale precum cele reunite de sărbătorile noastre. Dacă Paştele, de exemplu, administrează taina Învierii, Crăciunul administrează taina Naşterii. Apare astfel o identitate de substanţă a celor două momente, o relaţie naturală care este dată de tocmai contrariul a ceea ce presupune Naşterea şi ceea ce înseamnă Învierea. Desigur, elocvenţa revelatoare a sărbătorilor noastre îşi găseşte exprimări diferite, dar scopurile sunt identice. Prin Naştere, de exemplu, care se produce de 25 Decembrie, Iisus este vestitorul unui destin revelator pentru om. El însuşi este cel care revelează o altă lume şi care se împlineşte prin Învierea din morţi, de Paşte. Prin Naştere şi prin Înviere se punctează timpul real, care e „anul liturgic”, după Mircea Eliade, adică timpul consacrat. Compararea acestor momente revelatorii se face după legi exterioare controlului celui mai elementar al raţiunii, constând în forţa însăşi a credinţei. Cauzalitatea recurenţei ciclice a acestor două sărbători rămâne în zona misterului. Iisus cumulează Naşterea şi Învierea într-o lucrare mistică, iar oamenii o vor continua treptat, ciclic, de-a lungul a mii de eforturi şi avataruri. Naşterea lui Iisus este cântată în colindele de Crăciun. Aeste colinde îl cântă pe Iisus Hristos care e al poporului nostru. Un Hristos coborât din lumina Evangheliei şi îmbrăcat în haina pitorească de mit idilic. Văzduhul va fi scăldat în lumină, îngerii vor da de veste cerului că pământul este în sărbătoare.

Din păcate, nimic din toate acestea nu se va mai întâmpla în acest decembrie al anului 2020 pe care-l traversăm cu toţii spre un viitor nelipsit totuşi de speranţă. Din cauza pandemiei de Covid-19, locurile în care îmi petrec zilele şi-au micşorat parcă zarea. Iar oamenii, prin tot felul de presupuneri pe care le fac despre noul virus, au reuşit să creeze o fabulaţie neaşteptată, atrăgând în ţesătura ei tot mai multă lume, ceea ce face ca omul cu mintea întreagă să treacă prin cele mai groteşti situaţii. Cu fiecare nou venit din străinătate, fie soţ, soţie, fiu sau fiică, de exemplu, atmosfera din jur devine tot mai tensionată, provocând teamă şi panică în sânul familiilor noastre. Se susţine cu hotărâte că nou-veniţii aduc cu ei virusul blestemat, creând un climat social plin de anxietate. Toate acestea se amestecă cu răutatea oamenilor ce se manifestă pe măsura unor tipare ancestrale. Ele nu au nimic de-a face cu pandemia, dar se polarizează de la sine în jurul conflictului dintre stihiile morale ale omului şi această pandemie. Există în acest om un val de umbră care-şi întinde stăpânirea nocturnă asupra celei mai mari părţi a reacţiilor sale afective ca şi a demersurilor imaginaţiei sale şi pe care fiinţa sa se sprijină tot timpul.

Prezenţa pandemiei de Covid-19, pericolul pe care-l presupune virusul, dar şi restricţiile impuse de autorităţi referitoare la petrecerea de Crăciun şi de Anul Nou fac ca vântul iernii să devină parcă mai răcoros. Cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou, familiile ar trebui să se strângă în jurul meselor bogate şi să petreacă în bună înţelegere şi dragoste de viaţă.

Numai că restricţiile impuse de către stat din cauza pandemiei fac ca acest obicei să fie respectat într-o notă banală şi individuală. O astfel de atitudine în faţa sacralităţii Naşterii lui Iisus Hristos îmi aduce aminte de desacralizarea Oracolelor din cultura greacă. Desacralizarea aceasta a însemnat descompunerea socială şi politică a Greciei antice.

Aşadar, dacă o sărbătoare administrează sacrul, atunci desacralizarea unei sărbători coincide cu începutul decadenţei şi anomiei sociale. Şi totuşi, colindele de Crăciun ne amintesc de copilărie. Prin această amintire, cauzalitatea recurenţei ciclice a sărbătorilor îşi găseşte efectul. Numai prin amintirea Naşterii şi prin reamintirea copilăriei noastre, opera lui Iisus Hristos este mereu perfectibilă. Iată cum se anulează suspendarea sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou. O suspendare care nu e făcută de puterea lui Dumnezeu, ci de cea a omului, semn că acest om mai poate beneficia de anumite epifanii prin intermediul imaginaţiei sale.

Distribuie pe Facebook