Vorba „banul vorbeşte, câinele latră” se potriveşte cel mai bine când ne referim la prăduirea pădurilor. Pentru că în faţa banului nu stă niciun lemn pe picior (nedoborât). Sânul ţării – cum poetul îi spune pădurii – reprezintă pentru guvernele României obiect de troc politic. În ultimii ani, silvicultura noastră a cunoscut o politizare fără precedent, ceea ce a dus la o scădere a profesionalismului în structurile Regiei Naţionale a Pădurilor. Indiferent de cine s-a succedat la putere, au urmat epurări de personal calificat, din motive strict politice, de multe ori până la nivel de şef de ocol şi chiar de pădurari. Specialiştii rămaşi în acest sector au sfârşit prin a face concesii, mergând până la o păgubitoare complicitate cu cei interesaţi să obţină rapid un profit cât mai mare pe seama pădurii.

Prin urmare, de câte ori merg pe valea Argeşelului în sus, văd cât de aprigi suntem în a prădui pădurile. Imaginile cu pădurile puse la pământ mă fac să plâng. Şi sunt cuprins de intropatie. Prăduitorii şi-au cumpărat maşini de mare tonaj ca să transporte cât mai multă masă lemnoasă – pentru că aşa se numesc acum falnicii noştri copaci. În satul meu natal, ţăranii cei mai prosperi sunt cei care se ocupă cu exploatarea pădurii. Ei dispun de vile, maşini de teren, copii făcuţi poliţişti sau preoţi. Aproape că nu este anotimp în care aceşti parveniţi să nu facă excursii la Viena, Paris, Veneţia. Ţăranul acesta nu e vreun personaj al lui Caragiale, ci este eliberat din cărţile lui Eugen Ionescu. Nu e un Caţavencu, ci un rinocer. Iar dacă în povestirile noastre folclorice pădurea ocupă un loc central, în realitatea de azi pădurea e un bun de exploatat. Făgăduinţa nemuririi se împlinea într-o geografie mitică sub forma iniţierii prin pădurea deasă şi înaltă ce înconjura palatul unde locuia „Tinereţe fără bătrâneţe”. Astăzi, însă, vechile rădăcini ancestrale ale sufletului nostru au trecut de la respectul faţă de pădure la a o exploata economic. Drept care, tăiem şi distrugem tot ce este util pentru viaţă. Semnăm nişte poliţe pe care nici copiii noştri nu vor fi în stare să le plătească. Ne purtăm de parcă am fi ultima generaţie. Am tăiat pădurile, am dezbrăcat sânul ţării de cea mai mândră podoabă a ei – codrul, cunoscut drept fratele românului. Zi de zi se pierde din frumuseţea codrilor carpatini, în urma exploatărilor despuietoare. În acest moment, în Argeş funcţionează prea multe ocoale silvice private. Privatizarea pădurilor este un dezastru ecologic. Pădurile sunt exploatate după bunul plac al patronilor, cu depăşirea cotei de tăiere aprobate de guvern. Să nu credeţi că patronul din satul meu va tăia cota repartizată de ocolul silvic. El a ştiut să-şi pună oamenii în poziţii cheie, făcându-şi până şi copiii poliţişti chiar în satul său.

Prin urmare, rândurile de faţă sunt, pe de o parte, o chemare la natură, la înălţimile muntoase cu aerul rărit şi tare, de unde drumeţul se întoarce în asprimea asfaltului cu plămânii aerisiţi şi cu gândul însorit. Apoi, aceste rânduri sunt o pledoarie pentru înfăptuirea unor parcuri naţionale din toate pădurile judeţului nostru şi ocrotirea acestor monumente naturale, la care nu se pot gândi ocoalele silvice private.

Aceste ocoale doar se năpustesc asupra codrilor şi exploatează pădurile în devălmăşie. Aşa se întâmplă pe valea râului Argeşel, care a ajuns un fel de vale a plângerii. Prin urmare, dacă mergi prin satele Conţeşti, Davideşti, Vultureşti, Hârtieşti şi vrei să fotografiezi peisajul rămas în urma tăierilor forestiere, vei avea în faţă imaginile urâţite de sărăcia creată de dinţii drujbelor. Mai mult, zilnic vezi cum maşinile încărcate cu lemne traversează aceste sate. Ceea ce-mi dă de bănuit că nu fac un comerţ legal cu lemne nu este viteza cu care circulă maşinile respective, ci ora la care acestea trec prin sate. Astfel, dacă eşti insomniac şi te mai uiţi noaptea pe fereastră, vezi cum trec maşinile încărcate cu lemne ale muscelenilor harnici. Vorba aceea: „Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”.

În concluzie, semnalul de alarmă pe care îl trag aici nu este numai o preocupare de călător îndrăgostit de pădurile noastre, ci şi o argumentare ştiinţifică întru ocrotirea faunei şi florei distruse sistematic. Mai mult, acest semnal este şi împotriva despăduririlor care au adus alunecări de pământ, inundaţii şi tulburări în economia fenomenelor atmosferice. Şi cât de frumoase au fost (şi mai sunt încă) plaiurile noastre argeşene! Iar după cum ştim, în trecut pădurile erau primitoare numai pentru oamenii locului. Aşa au fost ele pentru români, adăpost şi prietenoase. Drept care, oamenii şi-au croit poteci prin pădure pentru a deschide poarta unei salvări. Dar potecile pe care le-au croit şi le-au străbătut ei cândva s-au dovedit astăzi că au fost cărări spre nicăieri.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio