„Ce s-a-ntâmplat cu articolul domnului X, de n-a apărut azi?”, l-am întrebat, vădit surprins de sincopa lecturării unei rubrici altfel urmărite atent de mine, dar şi contrariat, cunoscând seriozitatea ziarului pe care-l păstoreşte privind respectarea quadraturii promise (şi rezervate întotdeauna) colaboratorilor, pe unul dintre redactorii-şefi cu care mă întâlnesc aproape zilnic pe aceeaşi undă… ideatică. „Nu l-a scris. Mi-a dat telefon aseară şi mi-a spus că n-a putut să scrie, nu ştiu din ce cauză”, mi-a răspuns sec confratele meu mai tânăr.

Întâmplarea pe care mi-a relatat-o mi-a amintit o „situaţie” asemănătoare oarecum, trăită cândva în redacţia revistei „Argeş”, seria „Tomozei”. Definitivam sumarul numărului la zi, înainte ca gazeta să meargă la tipar, şi surpriză, din portofoliul dat redactorului-şef lipseau paginile de a căror realizare răspundea Ilie Purcaru. Deşi se cunoşteau de-o viaţă, domnul Tom, supărat din cale-afară, i-a reproşat acestuia „culpa”. „Tom, mâine ai paginile!”, a spus marele gazetar încurcându-se-n puţinele-i cuvinte. Şi aşa s-a terminat scurta şedinţă. După câteva minute. „Ce l-o fi apucat pe Iliuţă, cum îl alintam noi, să promită ceva ce practic e aproape imposibil?”, m-am întrebat în gând, ştiind că două pagini de revistă, la formatul de atunci al „Argeş”-ului, „înghiţeau” multe coli de manuscris. Şi am plecat. A doua zi, dimineaţa, venind, ca de obicei, primul la redacţie, mă şi întâmpină doamna Macin, secretara: „Domnu’ Dan, ia uitaţi-vă ce e pe hol, că m-am şi speriat când am văzut!” Într-adevăr, ceea ce putea vedea era ceva „de speriat”. Pe o măsuţă, două scrumiere pline ochi cu mucuri de ţigări, două pachete „Snagov”, mototolite şi aruncate pe jos, sub măsuţă – două sticle goale de Stalinskaya, şi într-un fotoliu, chircit şi ghemuit ca un câine, dormea dus, sforăind de credeai că pe bulevardul Republicii treceau tancuri, Ilie Purcaru. În jurul mesei, pe toate laturile ei, foi (numerotate atent aveam să observ) cu materia pentru cele două pagini rămase „descoperite”…

Asta înseamnă, după mine, să fii ziarist: să scrii ca şi cum ai respira. Ca şi când ai trăi. Indiferent de timp, de sănătate, de loc sau de spaţiu, să-ţi trăieşti destinul. Altfel nu-ţi rămâne decât să te apuci de altceva, să faci orice în afară de gazetărie. Care, orice-ar zice oricine, e treabă serioasă. Nu aşa cum, uneori, o socotesc unii dintre demnitarii vizaţi de „tăişul” ei, atunci când afirmă, aproape inconştienţi: „Un articol pot să scriu şi eu, să ştii!” Şi de aceea trebuie „practicată” numai de „bolnavii de talent”…”Prietenii ştiu de ce!”

Dar şi „duşmanii”… Restul, adică…

Dan ROTARU

Distribuie pe Facebook