Aparent, două subiecte fără legătură între ele – docimologia şi pomicultura – dar care au, din păcate, un numitor comun, cel puţin deocamdată: neputinţa. Ştim, s-a renunţat la grilă pentru bacul următor, dar este o chestiune de timp ca ideea să revină în anul următor. Argumentul amânării este corect: nu se schimbă regulile în timpul jocului, dar principiul nu funcţionează mai departe. Sau, mai bine zis, nu ar trebui să-şi manifeste consecinţele.

După părerea noastră, apelul la grilă la examenele şcolare este – pedagogic, social, cum vreţi s-o luaţi – incorect. Chiar nociv pe teritoriul formării personalităţii elevului, al pregătirii acestuia pentru examenele la care îl va provoca societatea. Argumentul că testele grilă funcţionează la examenele juriştilor şi mediciniştilor nu este suficient.

Să ne explicăm! Examenul înseamnă evaluare, cântărire, o testare a capacităţii elevului/candidatului la accesul pe o treaptă profesională superioară.

Testele grilă au fost văzute mai degrabă o soluţie pentru corectori decât pentru cei examinaţi. Da, au fost contestaţii la examene cu privire la notări. Dincolo de subiectivismul acceptat şi de docimologie (ştiinţa care cercetează problemele examinării şi notării elevilor/candidaţilor la examene şi concursuri), se întâmplau, este adevărat, discordanţe între notările corectorilor. În loc să se lucreze la bareme bine consolidate, necontestabile, s-a ajuns la simplificare, ca la Poliţie, la examenele pentru carnetul de şofer!!!

Corectorii au aplaudat, comisiile scapă de contestaţii, dar examenele elevilor nu-şi ating scopul. În cazul grilei, aceeaşi unitate de măsură pentru toţi există, dar, dincolo de ea, este… deşertul. Ce examinăm? Ce testăm? Memoria? Puterea de judecată? Inteligenţa? Judecata analitică? Premisele unei bune pregătiri a viitorului specialist?

Răspunsurile sunt clare. Transformăm elevul/candidatul într-un robot memorator, rece, căruia nu-i ştim cu adevărat potenţialul prin raţionamente inductive, deductive, analogice, de analiză şi sinteză. Pare foarte complicat, dar nu este, dacă baremul este corect, iar corectorul – la fel. Rămânem la convingerea că înving corectorii, dar victoria lor este „a la Pyrrhus” pentru viitorul elevilor!

Să trecem la cealaltă neputinţă – la fel de gravă, dacă nu şi mai gravă! A fost un an când pomicultura a dat rod bogat. Nu ştim cum se face, dar în ţara noastră este o pacoste şi când „se face” recoltă, şi când nu se face!

Am aflat cu tristeţe că Institutul Pomicol Mărăcineni se află, economic vorbind, într-o situaţie dramatică: în condiţiile unei bune recolte, Institutul n-o poate valorifica. La Staţiunea Voineşti, directorul vorbea de sute de tone de mere care nu şi-au găsit cumpărător. La Mărăcineni, culesul ar adăuga încă 37 de bani la kilogram. Faţă de preţul oferit de cumpărătorii (chilipirgiii, cei care dau lovituri), în jur de 20 de bani, tot efortul ar fi degeaba, ceva în preajma falimentului.

Aşa că merele rămân în pom! În judeţul Argeş, asemenea situaţii sunt nenumărate: costul culesului este împovărător! Prietenul meu a dat 80 lei culegătorilor (abia găsiţi!), mâncare, băutură, ţigări şi un „dulce” pentru o zi!

Vechile depozite au, azi, alte destinaţii, nu există, cum ar fi logic, nicio verigă/instituţie care să preia, să valorifice producţia. Speculanţii îşi bat joc de munca ţăranului, iar punctele în care se produc suc sunt puţine şi adesea sub puterea economică a micului producător.

Săracă ţară bogată!

Distribuie pe Facebook