Scriu ca și cum m-aș ruga. E Săptămâna Patimilor. O voce puternică ne invită în permanență să stăm în casă. Și stăm, că n-avem încotro. Dacă ieșim afară ne mănâncă gaia. Covidul-19, adică. Stăm și ne rugăm, privind cu jind la teii care au înfrunzit. Și la piersicii înfloriți. Și la caișii plesnind de culoare. Și de splendoare. Doamne, de unde atâta frumusețe! Și de ce ne pedepsești să stăm între patru pereți, când am putea să ne luăm zborul în patru zări. Cum la ce? La cules de sparanghel. Colea șa, în Germania.

O voce puternică ne invită insistent să stăm în casă. Și-n Săptămâna Patimilor. Și de Paști. Și mai mult ca sigur, în mai, când liliacul va-nflori de nou. Nu-i lucru curat. Cineva și-a băgat coada aici. Cine altcineva decât motanul negru atât de bine surprins de Mihail Bulgakov în „Maestrul și Margareta”. Motanul ăsta, mi se pare mie sau chiar e adevărat, nu-i altcineva, acum, la noi, decât Covidul-l9. Care Covid și-a băgat coada să ne prădeze de libertate. Și de sănătate. Și de toate! În imaginația lui Bulgakov, „motanul uriaș, gras cât un porc, negru ca tăciunele, cu niște mustăți de cavalerist dat dracului”, trece în zbor pe deasupra caselor din Moscova, le smulge acoperișurile ca să privească înlăuntrul lor. Ca să vadă, ce? Cum gătesc săracele femei sovietice, pe câte un Primus. Masa de seară a familiei lor. Primusul nu este altceva decât cruntul simbol al eșecului unei trufașe societăți comuniste. O realitate tristă și dureroasă a regimului creat de Lenin și Stalin.

Asemenea motanului, Covidul nu este altceva decât tot un fel de prinț al întunericului, un diavol pus pe rele. Dar nu-i deloc uriaș, dimpotrivă, e unul minuscul, un nimic. Nu-l vezi, nu-l auzi, nu-l miroși. Intră furiș pe fereastră, pe sub ușă, te pândește pe stradă ori la serviciu, dacă îndrăznești să ieși afară. Nu atacă singur, ci în haită, ghemuindu-se în laringe, în plămân, unde ronțăie pătimaș și ucigaș. Te termină cu medic cu tot. N-are mamă, n-are tată. De-aia te lasă și pe tine orfan, mai ales de cei ai tăi care au avut șansa să treacă de 65 de ani. Ca să-i devii frate întru suferință. Că suferința trebuie trăită mai ales în Săptămâna Patimilor, nu?! Și, mai ales, de unul singur.

Să fie asta o dovadă de intervenție în forță a divinității asupra vieții oamenilor? După venirea lui Hristos. Că nu L-am ascultat, că ne-am înrăit, ne-am ticăloșit, ne-am răzvrătit? Să aibă dreptate preotul catolic din „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, care-i spunea țăranului de la Dunăre că Dumnezeu s-a retras din lume. Nu mai e cu noi. A dispărut. Supărat că batjocorim tot, că nu mai respectăm pravila. Nici a Lui, nici a statului. Care stat se face mic, tot mai mic și are nevoie de ordonanțe de urgență. Ca să ce? Ca să ne chinuie pe noi, iadul este populat azi nu cu draci, ci cu covizi. Osândiți astfel, nu ne mai muncim unii pe alți, ca-n închisorile din Pitești altădată, ci suntem lăsați pe mâna coronavirusului.

Cum să înțeleg eu chestia asta când afară înfrunzește teiul? Să fie nevoie să trec „dincolo” spre a înțelege cum stau lucrurile? La urma urmei, oricine ajunge acolo, dar de ce suntem biciuiți cu povestea asta, oribilă, în plină primăvară? Ca să fie durerea, nu bucuria, mai mare! Oare? Mai degrabă cred și eu, ca și „țăranul de la Dunăre” din „Jurnalul” lui Vintilă Horia, că „există Dumnezeu, că se pot face minuni și că mântuirea e pentru oameni”.

Distribuie pe Facebook