Cotidianul „Argeşul” păşeşte pe al 29-lea an de existenţă. Începând fix din 23 decembrie 1989. De atunci, ne-am declarat fără tăgadă în serviciul public al argeşenilor, cum o arată numele ziarului nostru. În urma eforturilor Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, presei naţionale i s-a recunoscut prin lege calitatea de a fi de „utilitate publică”. Ce înseamnă asta? Pentru că tot aniversăm Centenarul Marii Uniri, am să recurg la un exemplu sugestiv din vremea când se „fierbea” unirea cea mare.

Pentru realizarea acestui suprem ideal naţional, Nicolae Iorga şi-a pus tot sufletul şi geniul, devenind liderul ideii ardente de unitate naţională. Cotidianul „Neamul românesc”, cu forţa verbului şi a spiritului lui Iorga, constituia „hrana morală a naţiei”. De la prima până la ultima pagină, acest ziar se dovedea cu prisosinţă a fi de utilitate publică, făcea un serviciu fără pereche neamului nostru, slujea fidel idealul naţional. A venit vremea să intrăm în război să făurim acest magnific ideal. Dar pornit cu tot avântul în 1916, prin eliberarea Ardealului, războiul n-a mers mai departe din victorie în victorie. Dimpotrivă! A venit revoluţia bolşevică, aliatul nostru şi-a părăsit obligaţiile, Bucureştiul a fost ocupat, iar guvernul şi regele s-au refugiat la Iaşi, unde o parte a presei l-a considerat vinovat pe Iorga de toate suferinţele naţiei ocupate de nemţi. În cartea „Zile albe, zile negre”, Nichifor Crainic se arată revoltat de „grindina de furii” slobozită de o parte a presei împotriva „eroului” considerat a fi al tragediei naţionale, a bărbatului falnic care aşezase pietrele fundamentale la temelia unirii. Acuzaţii „meschine şi hidoase” erau aduse zilnic în presă de „pigmei ridicaţi din neant, saltimbanci ai tuturor atitudinilor, avortoni şi chibiţi ai presei şi cluburilor din tabăra trădării”, erijându-se în judecătorii celui mai mare erou al unirii. Ei bine, acest tip de presă, cred eu, nu poate fi numită de „utilitate publică”. Punct.

Luând cuvântul la dezbaterea ziarului nostru „Ce face presa, ce fac parlamentarii şi primarii pentru revitalizarea satului argeşean?”, ÎPS Calinic a venit cu o idee, dacă nu neapărat nouă, atunci tare binevenită. Acelei prese căreia i se recunoaşte calitatea de utilitate publică, adică cea care face şi educaţie, se ocupă de problemele majore ale comunităţii, acestei prese puterea să-i acorde şi facilităţi pentru ca jurnaliştii să nu mai fie ispitiţi, în nevoia lor de a supravieţui, să recurgă la instrumentele presei de scandal, de şomaj, care degradează, nu fortifică moral cititorul.

În ce mă priveşte, nu pot decât să aplaud ideea şi să-i invit în continuare, sub egida UZPR, pe toţi colegii interesaţi la dezbaterea acestei teme de real interes şi pentru putere. Cei de la guvernare ar trebui să ştie bine

că presa are rolul de supapă prin care reglează tensiunile sociale. Dacă nemulţumirile populaţiei îşi găsesc expresie în paginile ziarelor şi sunt soluţionate în bună măsură, atunci oamenii nu mai ies în stradă. Altminteri…

Întrebarea este dacă actuala putere, inclusiv cea locală, este conştientă de adevărul acestei afirmaţii şi dacă se implică în soluţionarea problemei? Dacă nu, ne vom trezi cu „scăpări” de genul celei de anul trecut, când o licitaţie prost gândită, ca să nu spun altfel, a tăiat total dialogul celei mai importante instituţii din judeţ cu presa cotidiană. Pe care a expediat-o la… şi altele. Deşi o mare parte din ea era de utilitate publică, nu făcută de „pigmei”.

Din acest an, guvernarea PSD a luat o măsură menită să ducă în faliment o bună parte a firmelor mici. A dat o lege de mărire a salariilor minime – foarte frumos la prima vedere – cu grave consecinţe şi asupra firmelor private. Vrei, nu vei, merită, nu merită, trebuie să măreşti salariul minim. Dar dacă nu-ţi poţi permite acest lucru, ce faci? Păi, dacă veniturile nu se echilibrează cu cheltuielile, eşti nevoit să trimiţi oamenii în şomaj. Plăteşte statul şomajul lor? Plăteşte. Dar nu doar atât, statul pierde şi impozitul pe salariul angajatului care acum este şomer. Pierde iar statul? Pierde. Dar statul nu gândeşte aşa. El este un malaxor care-i bagă în aceeaşi oală pe toţi. Rezultatul? Chiar dacă, să zicem, am mai putea să rezistăm ca firmă o vreme, statul mă obligă să fac o inechitate, adică să măresc salariile mici la nivelul celor mari, pe care normal ar fi să le cresc şi pe ele. Dar de unde? Din legea care nu-mi oferă nicio sursă financiară, în afară de a mă obliga la un management care să nu mai plătească salariatul după calitatea muncii, ci doar după cantitate. Nu-i corect!

În fine, de ce vin şi spun acest lucru valabil pentru toată presa? Că această lege mă obligă să cresc preţul de vânzare al ziarului (de la 1 martie) dacă mai vreau să rămân pe piaţă. Aşa cum mă obligă şi inflaţia tot mai mare. Să cer prin urmare cititorului să mai scoată zilnic din buzunar 50 de bani, dacă el, de pildă, vrea ziarul „Argeşul” fiindcă i se pare serios, echilibrat, informat. Nu asta este politica mea de marketing, nici a celorlalţi colegi, dar n-am încotro. Doar dacă nu mă bate gândul să trec în barca ziarelor făcute după tipul pigmeilor lui Iorga, dar dacă n-am făcut treaba asta timp de 29 de ani, n-o voi face nici acum. Mai bine un judeţ Argeş fără „Argeşul”, decât să negăm principiile profesionale respectate cu onestitate atâta vreme. Să-i pese cuiva de la putere de treaba asta? Mă îndoiesc. Dar dacă totuşi mă înşel eu, vreau să văd ce reacţie are puterea la dezbaterea pe care o propun în numele colegilor de la UZPR, filiala Argeş.

Distribuie pe Facebook