Este foarte interesant să ştim cum se nasc şi circulă acele idei ce provoacă discuţii şi controverse cu privire la înţelegerea lor. Discuţii ce pot ţine şi câteva zeci de ani, chiar sute. Ca, de pildă, în cazul ce urmează. Strânsa prietenie între Nae Ionescu şi Petre Ţuţea e un lucru bine cunoscut. Pe seama ei, multă vreme a circulat o istorioară, considerată de toată lumea ca fiind autentică. Pe când Petre Ţuţea se fălea cu ideea sa despre „devenirea întru credinţă”, Nae Ionescu îi atrăgea atenţia că omul nu devine, ci doar se dumireşte dacă este sau nu credincios. Deci, noi nu devenim, ci ne dumirim, era de părere Nae Ionescu. Toţi studenţii timpului au preluat această idee şi au început să discute despre ea. S-a ajuns atât de departe încât Emil Cioran şi-a luat la palme un coleg din cauza ei, iar Constantin Noica era frământat de ideea devenirii atât de mult încât şi-a făcut din ea cheia de boltă a filozofiei sale. Dar ceea ce pare şi mai interesant este că această idee a preocupat şi gândirea tinerilor studenţi de la filozofie din perioada comunistă.

Prin urmare, a spune că studenţii erau interesaţi de o idee a lui Nae Ionescu în plin comunism pare o absurditate. Şi totuşi, nu e aşa. Discuţiile despre o astfel de idee nu se purtau în cadrul oficial, la cursuri sau seminarii, ci prin ceainării sau în jurul unor mese rotunde informale. Pe de altă parte, departe de mine gândul de a arunca umbre prea întunecate asupra perioadei comuniste, pentru că nu am niciun merit în acest sens, în afară de acela că nu am fost comunist, chiar dacă vârsta mi-ar fi permis acest lucru. În perioada comunistă, aşadar, filozofia a fost subordonată partidului şi puternic ideologizată, iar grija existenţei de zi cu zi reprezenta adevărata problemă a oamenilor. Dar, în ciuda acestei realităţi, studenţii erau la curent cu tot ce se întâmpla în domeniul spiritului. Şi cred că în orice moment ei ar fi putut informa destul de exact pe oricine despre ceea ce era important pentru ţară. Iată cum, în circumstanţe particulare ale comunismului, mulţi tineri s-au putut cultiva, aşa cum s-au cultivat, s-au putut îngriji de spiritul şi inima lor, aşa cum s-au îngrijit. Dar cu adevărat important în perioada comunistă este faptul că mulţi oameni şi-au păstrat credinţa străbună, în ciuda ideologiei atee deosebit de agresive. Nu toţi au devenit comunişti, aşa cum nu au devenit nici credincioşi. Noi ne naştem cu astfel de predispoziţii. Ceea ce putem face este să ne dumirim de-a lungul vieţii dacă suntem într-un fel sau altul. Acest lucru a dorit să-i spună Nae Ionescu prietenului său mai tânăr Petre Ţuţea. Mai precis, înclinaţia spre religiozitate a unora, ca şi spiritul laic al altora sunt lucruri pe care mediul şi educaţia nu fac decât să le dezvolte când e cazul sau, dimpotrivă, să le întârzie în dezvoltarea lor normală. Totul depinde de predispoziţiile subconştiente pe care le-ai primit încă de la naştere.

Ideea aceasta este susţinută şi de faptul că, în plină perioadă comunistă, au trăit unii dintre cei mai mari mistici, printre care îi amintesc aici pe Arsenie Papacioc, Teofil Părăian, Arsenie Boca. Şi, la fel, alături de aceşti mistici, au fost destul de mulţi înfocaţi susţinători ai ideologiei comuniste.

Plecând de la ideea lui Nae Ionescu despre dumirire, aşadar, am ajuns la concluzia că noi, ca fiinţe umane, suntem cu toţii cuprinşi, încă de la naştere, în infinitatea unui misterios program atribuit divinului. Iată de ce în ortodoxie botezul are loc la câteva luni de la naşterea copilului. Credinţa sau necredinţa noastră este primită încă de la naştere. Aşteptarea unei deveniri în acest sens ar fi inutilă. Odată cu naşterea, aşadar, suntem cuprinşi deja într-un program al Creaţiei. Iar credinţa este înscrisă într-o „carte” cu care venim pe lume şi care ne vorbeşte despre cele de dincolo de lume, fără s-o citim. Cartea aceasta nu cunoaşte cuvinte, concepte sau noţiuni ca toate celelalte cărţi, ci numai revelaţii, intuiţii şi inspiraţii. Cu ajutorul acestora, aşadar, noi nu devenim, ci pur şi simplu ne dumirim despre menirea noastră pe acest pământ. Ea este cartea vieţii. Este la fel ca în mărturisirea părintelui Rafail Noica: „Am scris o carte, care se numeşte «Gânduri». Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Constantin Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii, mă gândesc să scriu altă carte care s-ar numi «Memorii», fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!” („Celălalt Noica”, pag. 35). Prin urmare, vanitatea ne facem să credem că putem să fim într-un anumit fel fără să ne ascultăm vocea interioară, care de multe ori este acoperită de cu totul alte voci, ceea ce înseamnă să repetăm mereu prima cădere, care ne poate urca pe un eşafod instabil al mândriei personale. Este ceea ce se întâmplă astăzi, când au apărut tot felul de profeţi mincinoşi. Astăzi, oamenii nu mai sunt dominaţi de ideea dumiririi, ci de cea a devenirii lor întru, să zicem, sărăcie spirituală, ratându-şi menirea înscrisă în propria carte. Aceştia sunt rătăciţi pe drumul vieţii. Fapt ce nu s-a întâmplat nici măcar în comunism cu unii dintre noi.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook