Pandemia de Covid-19 a devastat atitudinea noastră spirituală, dar, mai presus de toate, a provocat pierderi de vieţi omeneşti. Acest virus a făcut ravagii economice şi politice. Până în prezent nimeni nu a putut să-i pună capăt. Nicio autoritate medicală din lume nu a putut să intervină eficient. E clar că, în comparaţie cu această boală, cercetările medicale nu au reprezentat deocamdată, practic, nimic. Vaccinul este aşteptat precum un miracol. Pandemia continuă să fie o convulsie teribilă a omenirii. Aceasta este impresia cea mai evidentă. A fost creată o atmosferă specifică şi reprezintă fundalul a nenumărate probleme. Virusul, pe lângă faptul că este o boală, este şi un factor psihologic, în sensul că omului nu i-a mai rămas decăt rugăciunea. Or, autorităţile nu înţeleg ce comportă serviciul divin al unui asemenea eveniment şi iau măsuri laice acolo unde acestea nu se pretează. 

De exemplu, procesiunea prilejuită de zilele sfinţilor este înţeleasă de autorităţile noastre ca o simplă închinare a credincioşilor la moaştele acestor sfinţi. Or, o astfel de închinare are o tradiţie mistică de deschidere întru Dumnezeu. Aflaţi în spiritualitatea sfinţilor noştri creştini, noi avem credinţa că tot binele vine de la ei, pentru că, în zilele acestea tulburate de noul virus, avem nevoie de bine ca de aer. Şi purtăm credinţa în noi că darul primit de la sfinţii noştri nu se alterează niciodată. Însă o astfel de dăruire nu se poate face fără ca şi noi să fim gata de a ne jertfi în numele credinţei noastre. Iar procesiunea la sfintele moaşte nu este altceva decât consimţământul că suntem gata de a ne jertfi în numele acestei credinţe. 

Prin urmare, chiar pe timp de pandemie, conştienţi că ne putem contamina, credinţa nu ne lasă să stăm de o parte în zilele sfinte. Lucru acesta nu poate fi înţeles de autorităţi şi de cei cu o gândire laică. Şi astfel, vedem la televizor cum se perindă tot felul de prolecultişti care se dau filosofi, adepţi ai zeilor raţionalismului. Or, în timp ce credinţa întreţine iubirea faţă de oameni, filosofia îndeamnă la iubire faţă de înţelepciune. În momentul în care credinţa devine filosofie, iubirea de oameni îşi pierde din conţinut. Iar dacă filosofia nu a şters nicio lacrimă, dogma, în simplitatea şi pardoxurile ei, le poate şterge pe toate. Pentru Petre Ţuţea dogma este singura gândire revelatoare de mister. Pe de altă parte, pentru a birui, credinţa are nevoie de jertfă. Nu se poate vorbi despre pelerinaje la moaştele sfinţilor fără să aminteşti de jertfe. Fără jertfă credinţa define filosofie. Există semeni ai noştri care îşi transformă credinţa în filosofie, pentru că nu cunosc valoarea jertfei. Şi astfel ei alungă sanctuarul din templu. Deci, când credinţa devine filosofie, noul sanctuar creat de zeiţa raţiune este adulat sub formă de idei, nu de iubire. Credinţa ajunsă filosofie idolatrizează omul gânditor, iar cu cât cultul acestuia va creşte, cu atât învăţătura lui se volatizează. Pentru că nicio credinţă ajunsă filosofie nu poate rezista fără jertfă. Or, pelerinajul la sfintele moaşte, în condiţiile pandemiei, este un semn că oamenii sunt gata de a se jertfi pentru credinţa lor.

Am înţeles acest adevăr când am participat la procesiunea de închinare la moaştele Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş. 

Cu această ocazie, locuitorii oraşului au ieşit, cu mic, cu mare, pe bulevardul Basarabilor. Ei s-au închinat, s-au rugat, au intrat şi au ieşit din biserici pentru a aduce închinare moaştelor Sfântuliţei. Au venit la procesiune pelerini şi mulţi buni creştini din toată ţara, care credeau că nu-şi pot dobândi mântuirea trupului şi sufletului decât cu preţul unei călătorii îndepărtate. Au venit oameni tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, chinuţi de dureri şi de mustrări ascunse. Am mers şi eu împreună cu aceşti oameni; totul în jurul nostru părea cast. Şi nu puteam să nu simţim ceea ce vedeam. Observam, aşadar, că totul în jur era cuprins de o lumină diferită de cea naturală a zilei. În această lumină stranie, clădirile oraşului îşi pierdeau contururile şi se prezentau într-o strălucire aureolată, care ne purta pe toţi spre cer. 

Iluzia pe care am avut-o în faţa moaştelor Sfântei Filofteia mi-a amintit de Alioşa Karamazov, care a trăit aceeaşi iluzie a cuceririi orizontului, de deschidere a existenţelor întru revelarea spaţiului infinit, o deschidere absolută întru divinitate. Stând de veghe la căpătâiul lui Zosima, Alioşa are viziunea lărgirii spaţiului locuinţei până când aceasta cuprinde tot pământul şi apoi, pe a doua treaptă, până când pământul e una cu cerul. În cazul nostru, procesiunea spre închinare a moaştelor Sfântei Filofteia a determinat ieşirea din spaţiul social şi intrarea, printr-o trăire mistică a comuniunii tuturor, într-un orizont al infinitei deschideri întru Dumnezeu. O iluzie posibilă datorită forţei de dăruire a Sfântei Filofteia, care în copilărie a fost martirizată de propriul tată, la numai 12 ani. De altfel, se crede că de la ea vin tot binele şi toată fericirea darului primit, pentru că aceşti bieţi oameni trăiesc cele mai cumplite vremuri din ultimii 30 de ani. Iar pelerinajul de Sfântul Andrei este unul sufletesc, pentru că acest sfânt este părintele nostru spiritual. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio