Dacă nu greșesc, nu îmi amintesc ca vreun parlament postdecembrist să se fi bucurat, în România,dacă nu de deplină încredere, cel puțin de un minim respect. Societatea românească a fost în permanență divizată. Lupta politică a creat falii adânci, a antrenat resentimente, polemici departe de civism și bun simț. Pentru mine, imaginea clară a acestei societăți – permanent conflictuală -este cea a tranșeelor politice, de unde se poartă o gherilă continuă. Este adevărat că rațiunea existenței oricărui partid este să ajungă la putere. Numai că se pășește peste calea democrației și se aleg metode neconstituționale de eliminare a adversarului.

Parlamentul a primit, de-a lungul timpului, diferite etichete: de la fesenismul postcomunist, la „parlamentul rușinii”, la ceea ce-i place președintelui K.W.I. să numească „majoritatea toxică”. Au fost formulate și terapii: „parlament curat”, „fără penali” ș.a.m.d. Partidele și-au văzut însă de ale lor, iar urnele au dat verdictul. Numai că aleșii s-au văzut – o parte dintre ei – în fața unui front al respingerilor. Valorile democrației – printre care votul este fundamental – sunt menționate și se face caz de ele în funcție de interesele de grup… În așa-numita „societate deschisă”, în România „lucrului bine făcut” nu prea își are loc normalitatea. 

Există un „călcâi al lui Ahile” care este exploatat cu sârguință: parlamentelor (majoritatea) li se reproșează deficitul de competență. Acesta vine, este adevărat, din obiceiul, devenit permanent, al partidelor de a-i promova în cel mai înalt forum al țării pe cei mai fideli, nu neapărat pe profesioniștii fără cusur, pe specialiștii cu o competență dovedită. Listele electorale ascund adesea adevăruri. De aici, vulnerabilități reale care antrenează contestații. De aici, în loc de meritocrație,mediocrație. Mediocritatea, generalizată, lasă loc, într-un etaj al societății ce ar trebui să fie caracterizat de excepționalism, unei incapacități decizionale cu privire la mersul țării. N-aș vrea sămă pronunț asupra listelor de candidați argeșeni ale celor 16 partide (plus independentul de la Corbi), ca să nu fiu acuzat de parti-pris. 

Este, totuși, de observat că au fost promovate nume noi, unele chiar personalități, dar pandemia a fost și este un handicap și pentru politicieni, și pentru publicul larg: campaniile, în 2020, se mutăpe internet, lipsind cunoașterea reală, integrală. Sunt și candidați „de la centru”; cel mai contestat pare Daniel Constantin, acum la PNL… Rămân la convingerea, totuși, că ofensiva Covidului ar fi trebuit să fie întâmpinată de măsuri excepționale (mai ales în îmbunătățirea capacității de spitalizare). Pericolul blocării sistemului de sănătate, semnalele din Europa (unde se iau măsuri cu totul nepopulare, dar necesare) și creșterea alarmantă a îmbolnăvirilor sunt suficiente argumente ca eforturile societății să se îndrepte prioritar aici, nu spre alegeri! Și mai este ceva! Cred că încă n-am ajuns la ceea ce Churchill a observat la un moment dat: „Faceți din proști conducători și văîntrebați de unde vine dezastrul”…

Distribuie pe Facebook