Ceea ce a rămas dintr-o parabolă dragă mie, referitoare la fiul rătăcitor, a pierit complet. Bătrânul tată nu se mai află acasă, ci la un azil de stat. Şi astfel, parabola fiului rătăcitor a ajuns un pamflet nu numai al familiilor noastre, ci şi al societăţii, cu noile ei moravuri, cu atmosfera irespirabilă, cu descompunerea ei afectivă şi intelectuală şi cu dezorganizarea ei definitivă. Drept care, bun şi minunat lucru e spectacolul spiritului din parabolele lui Iisus. Dar cei care credeau în ele se pierd în negura timpului, într-o vreme caracterizată poetic de Eminescu drept „lumea ce gândea în basme şi vorbea în poezie”. Versul eminescian condensează, într-o metaforă, imaginea timpurilor străvechi, a vremurilor de altădată, cărora le aparţine substanţa însăşi a parabolei.

Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăinţa nu este niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină. Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Iar tatăl fiului rătăcitor este prototipul părintelui, al toate înţelegător, iertător. Este părintele ce priveşte „cum se cuvine” faptele fiului său: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi să-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). Tatăl este un pedagog ce foloseşte pedeapsa pozitivă. Dar, astăzi, tatăl acesta a ajuns un neputincios. El este dus la azilul de stat, iar fiul rătăcitor nu-l mai găseşte acasă. La întoarcerea acestuia nu se mai taie niciun viţel şi nu primeşte niciun semn de bun venit de la fratele său mai mare. Bătrânul tată stă nemişcat şi liniştit în scaunul său de la azil şi nu mai este băgat în seamă de nimeni. Lumea lui a dispărut demult. Or, lumea actuală este obsedată de tinereţe, sex şi putere. Oamenii evită boala şi bătrâneţea. Oare nu e nedrept, de fapt un mare păcat, ca bătrânii să fie daţi la o parte, pentru că viaţa lor activă s-a sfârşit şi nu mai sunt utili? Nu e tulburător că-i azvârlim în aziluri, unde mor singuri şi părăsiţi?

Aşadar, cuprins de remuşcare, fiul rătăcitor se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast, dându-i veşminte curate şi pregătind o masă bogată, pentru care a sacrificat viţelul cel gras. „Să aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15.23.24). Fiul cel mare, văzând toate acestea, s-a simţit nedreptăţit, întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinste. La reproşurile sale, tatăl lasă să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut este de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de bucurie. Supărat, fratele fiului rătăcitor îşi duce tatăl la azil. Acest frate este un om conformist, ascultător, dar şi dornic de a obţine foloase din faptele lui.

„Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi s-a dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca 15.29). Fratele fiului rătăcitor este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. El este şi prototipul omului actual. Motiv pentru care întreaga atmosferă este otrăvită de orgoliul şi invidia lui. Pentru un câştig cât de mic îşi sacrifică sufletul, fără nicio şovăire sau descurajare. Lumea lui nu mai are suflet. De fapt, cine mai crede astăzi în suflet? Care e naivul care mai crede în el? Evident, lumea a ajuns să fie o maşină. Faptele noastre nu ne mai lasă amprente pe suflet, care, mobil şi fluid ca apa, reflectă cu indiferenţă toate imaginile.

Prin urmare, societatea actuală este creată de fratele fiului rătăcitor. Este vorba despre o societate decadentă. O societate care nu-şi mai recunoaşte părinţii şi fraţii. Iar într-o societate decadentă numai primul pas e greu: restul vine de la sine. Apare astfel un sistem de valori artificial pe care se sprijină viaţa noastră. Fratele fiului rătăcitor are un comportament somnambulic, automat, neşovăitor şi cu tupeu. Într-o asemenea societate oamenii îşi pierd instinctul social, iar lupta pentru existenţă devine dogma vieţii. Drept care, societatea decadentă transformă un organism social într-o populaţie, iar viaţa individuală nu mai recunoaşte iubirea faţă de cei apropiaţi, respectul faţă de părinţi, ataşamentul faţă de vechile valori etc. Modul de a ne comporta nu se capătă din filozofii adânci, ci îşi are sursele în experienţa colectivă actuală, aceea că omul este lup pentru om. În acest fel de a fi nu putem găsi niciun păcat, pentru că suntem deja desprinşi să ne trădăm între noi. Ne iubim repede şi pătimaş şi ne certăm la fel de repede şi pătimaş. Ne ducem părinţii la azil, iar pe fraţi îi chemăm la tribunal pentru o cât de mică moştenire.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook