Viaţa poate fi privită ca pe un basm sau ca pe o dramă. Iar cei care priveau viaţa ca pe un basm – era de părere Mihai Eminescu – se pierdeau în negura timpului, într-o vreme caracterizată drept „Lumea ce gândea în basme şi vorbea în poezie”. Se pare însă că, de data aceasta, marele nostru poet s-a înşelat, pentru că mai sunt mulţi şi astăzi dintre cei care văd viaţa drept un basm. Constantin Rădulescu-Motru spune că pe român îl roade banul în buzunare până ce-l cheltuieşte. Nicăieri ca la noi nu este o risipă mai nesocotită. Sute, milioane de lei sunt luaţi de la bănci şi cheltuiţi peste noapte. În timp ce străinul începe cu puţin şi evită orice cheltuială de prisos, compatrioţii noştri, spune Motru, dimpotrivă, au nevoie de mult mai mulţi bani şi nu ezită să facă orice cheltuială, mai ales când este vorba de fastul extern.

Profesorul Rădulescu-Motru scrie despre un tânăr care a absolvit şcoala comercială şi care a avut norocul să ia, chiar în apropiere, o moşie în arendă pe zece ani, la preţ potrivit. La ce credeţi că s-a gândit mai întâi acest tânăr? Şi-a reparat radical casa, care era încă destul de prezentabilă; şi-a luat cai şi trăsură şi şi-a angajat doi birjari. A cheltuit o mie de lei cu reparaţia fântânii de pe drumul ce trecea pe la moşie, pentru ca oamenii călători să ştie că de acum înainte el era proprietar; şi-a cumpărat mobilă şi, mai ales, un birou de… milionar; apoi registre, atât de multe, că avea să mai lase câteva nescrise şi celui ce urma să vină după dânsul la moşie. Şi trebuie să se ştie că tânărul acesta era dintre cei mai ordonaţi şi mai silitori din câţi a avut profesorul Motru la şcoală. „Cât sunt în şcoală, spune el, tinerii aceştia par aşa de docili, că nu ai crede ca vreodată să-ţi iasă din sfaturi; dar, după ce părăsesc şcoala, se schimbă. Noi, profesorii, ne uităm la ei cum se uită cloşca rămasă pe marginea bălţii după puii de raţă… Sfaturile din şcoală rămân nimic; ei se duc după croiala pe care le-a dat-o natura. Vorba aceea, obrazul subţire pe cheltuială se ţine”.

Toţi aceşti generoşi consumatori sunt perfect încredinţaţi că urmează principiile de economie învăţate în şcoală. Sunt ei nişte prefăcuţi? Nu. Sunt oamenii cei mai sinceri din lume. Numai că, pentru a înţelege această sinceritate, trebuie să laşi la o parte vorbele şi să cobori în adâncul sufletului lor inconştient. Atunci surpriza dispare, iar consumatorul român îţi apare ca o fiinţă logică cu sine însuşi. Atunci îl regăseşti, sub haina românului de oraş – „om de afaceri modern” – pe vechiul păstor şi agricultor primitiv, pe acel strămoş care timp de veacuri nu a înţeles averea decât în lucruri care se văd; care nu a ştiut de bani şi de credit, ci de locuinţa încăpătoare şi de case numeroase. Atunci înţelegem pentru ce vlăstarele acestor strămoşi, dezrădăcinate din mediul lor natural şi aruncate în vârtejul comerţului european, se joacă cu împrumuturile la credit, se prind şi se îneacă în numeroase obligaţiuni ce subscriu la cum se prinde musca în pânza de păianjen.

Atunci, el, consumatorul român, îţi devine simpatic; el îţi apare ca singurul element sincer în mijlocul atâtor instituţii de credit, care faţă de dânsul sunt ca nişte curse aşezate la pândă pentru a-i specula nepregătirea. Acum înţelegem de ce preşedintele Iohannis are mai multe case, Liviu Dragnea, un adevărat conac boieresc pe undeva prin Teleorman, iar Adrian Năstase a plătit scump sintagma „Năstase, patru case”. Casele sunt adevărate obsesii pentru români.

Pe umerii acestui consumator simpatic şi natural, de altfel, în mediul său şi-au ridicat politicienii interesele personale. Acest nevinovat consumator, ajuns politician, care în afacerile lui personale nu şi-a stabilit încă o distanţă convenabilă între porunca instinctului organic şi deliberarea voluntară, este chemat acum să-şi de-a părerea în afacerile cele mai complicate ale statului, să prevadă, să delibereze. Şi mă gândesc la Dăncilă, Bădălău, Vasilescu, Teodorovici etc. Deci, mulţi dintre ei au renunţat la afaceri pentru a se face politicieni şi a intra în Parlament. Fostul întreprinzător, care s-a jucat cu împrumuturile când era vorba de sine, este acum chemat să argumenteze şi să motiveze împrumuturile şi cheltuielile pe care le va face statul. El, vechiul păstor, deprins să-şi evalueze din ochi bogăţia, este chemat să ţină de acum locul capitalistului oţelit în lupta aprigă a concurenţei şi să fie priceput în valoarea banului şi a creditului… Bietul păstor, pentru a face un aşa de mare salt, a trebuit să-şi lepede opincile obişnuite şi să încalţe cizmele fermecate, despre care basmul îi spune că-l ajută pe om să păşească peste nouă ţări şi nouă mări…

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio