Scriu despre o şcoală care seamănă cu toate celelalte, dar cu un specific aparte, în sensul că majoritatea elevilor este de etnie romă. Este vorba despre Şcoala „I.C. Lăzărescu”, Ţiţeşti. Iar pentru faptul că majoritatea elevilor sunt romi şi după modul cum sunt rezolvate problemele acestor elevi, putem vorbi despre această unitate de învăţământ ca fiind una de avangardă. Totodată, pentru a scrie acest articol am petrecut mai multe zile în mijlocul romilor, mergând la ei acasă, în diverse locuri, pe uliţe prăfuite şi desfundate. Şi astfel, era de ajuns un cuvânt, o teză, un gest din partea gazdelor mele, pentru a mi se deschide un spaţiu de înţelegere intelectuală şi să mi se destrame vălul format din prejudecăţile faţă de romi. În periplul meu, m-am împrietenit cu un părinte rom şi am făcut apel la cunoştinţele lui pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă cu adevărat în interiorul comunităţii respective. Noua mea cunoştinţă m-a introdus în comunitatea sa, luând contact cu o mulţime colorată şi zgomotoasă, de parcă asistam la un spectacol fără ca vreo cortină să cadă vreodată. Un spectacol de care s-au folosit unii dintre politicieni pentru a accentua deosebirile de înţelegere a vieţii şi a societăţii de către români şi romi. Astfel, am aflat că ambele comunităţi trăiesc în bună înţelegere, că sunt mai mult unite decât separate. În ciuda unor eventuale conflicte minore, toţi locuitorii comunei Ţiţeşti respectă un cod al onoarei, de stimă reciprocă.

Îl ascultam pe însoţitorul meu cu surpriză şi emoţie, fiindcă acest fel de a gândi este rar pentru unii dintre majoritari. Aşa am înţeles de ce copiii romi sunt refractari la educaţia formală, cea bazată pe pedagogie, ei fiind mai degrabă pentru o educaţie antropologică. O educaţie bazată pe talent, îndemânare şi obiceiuri tradiţionale. De exemplu, talentul la muzică este prezent la copiii romi, ca şi îndemânarea practică, prin confecţionarea a tot felul de obiecte şi lucruri casnice: coşuri, vase, podoabe etc. Drept care, spiritul rom este contaminat de un pragmatism impus de viaţa tradiţională. Motiv pentru care copiii romi se subordonează mai mult coordonatelor educative ale comunităţii lor decât educaţiei şcolare. Ei participă cu seriozitate la întâlnirile de afaceri ale părinţilor lor, la munca în gospodărie, iar la şcoală se prezintă dintr-un interes practic, nu educativ, absolvind atâtea clase cât le sunt necesare, spre exemplu, pentru a obţine carnetul de şofer. Părinţii romi cred că odraslele lor sunt nişte „adulţi mici”, considerând că ei au aceeaşi viaţă psiho-fizică ca a „omului mare”, diferenţa fiind doar graduală: pentru părinţii romi, copiii sunt nişte „adulţi în miniatură”. Toate acestea sunt o consecinţă firească a educaţiei antropologice. Or, educaţia şcolară, cea instituită de J.J. Rousseau şi apoi de urmaşii săi, îl… vede pe copil într-o anumită perioadă a evoluţiei sale; astfel fiind, el are alte interese, alte forme de simţire şi de gândire şi chiar altă viaţă psiho-fizică faţă de cea a adultului.

Bineînţeles că aceste diferenţe nu sunt aşa de mari încât să schimbe aspectul şi firea omenească a copilului, dar sunt destul de importante ca să-i dea vieţii sufleteşti o coloratură specifică şi un scop în sine, o mentalitate proprie, deosebită de cea a adultului. Or, confuzia pe care o fac romii între viaţa copilului şi viaţa adultului este o piedică pentru înţelegerea educaţiei şcolare. Şi, din păcate, această piedică durează – ce e drept, din ce în ce mai slab – şi astăzi.

Iată dar că, atunci când se vorbeşte în comunitatea romă despre dezvoltarea personală a copilului, se referă la un salt care anulează etapele acestei dezvoltări, suprimând caracteristicile şi profilele psihologice specifice vârstelor, pentru că vorbim despre nişte adulţi făcuţi la repezeală. În individul rom se întâlnesc naivitatea copilului şi bărbăţia adultului. De fapt, adultul rom nu este niciodată matur, pentru că nu a fost niciodată copil şi adolescent. Vorbim despre nişte sensibilităţi combinate, izbucnind într-o clipă una din alta, ceea ce-l face pe rom să pară lipsit de modestie şi decenţă. Faptele nu lasă amprente în sufletul lui, care, mobil şi fluid ca apa, reflectă cu indiferenţă toate imaginile. El crede în totul şi nu crede în nimic, ori mai degrabă nu crede, cum spune Theodule Ribot, decât în senzaţia prezentă. Prin urmare, este necesară o monografie morală şi sufletească a familiei rome, cercetând sentimentele cele mai adânci, care se menţin din generaţie în generaţie şi care persistă în câteva caracteristici puternice, ce se regăsesc intacte, după nenumărate avataruri. Şi astfel, în ciuda influenţelor moderne pânza sufletească a familiei rome nu va fi destrămată. Legislaţia oficială nu prea pătrunde în comunitatea romă pentru a împiedica, de exemplu, căsătoriile între minori. Or, căsătoria copiilor romi de la vârste scandalos de mici este o solemnitate la care participă cu entuziasm întreaga comunitate. Iar în septembrie va începe şcoala şi pentru copiii romi şi am dori să vedem acelaşi entuziasm comunitar.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook