Mi se pare mai potrivit azi, când ne lăsăm euforic luaţi în braţe de sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou, să-i mărturisesc cititorului câteva gânduri care mă frământă. Şi, bănuiesc eu, şi pe el. În strânsă legătură cu religia şi cu ştiinţa, dispută din care pare să câştige tot mai mult teren ultima. Dar, la urma urmei, cele două nu trebuie puse în opoziţie, după umila mea părere. Şi spun asta nu pentru că mi-ar fi teamă de afurisenia preoţilor, ci din convingerea că un om de ştiinţă, ca să aibă acces la adevăr, cred că are nevoie şi de lumina spirituală a Dumnezeului atoateştiutor.

Înainte de a mă aşeza la masa de scris, dau un telefon scriitorului şi doctorului Constantin Dumitru Dulcan, pe care-l ştiu preocupat mai demult de această problemă a reconcilierii religiei cu ştiinţa. Unde credeţi că-l aflu? Taman la ţară, la Mârghia, unde merge să facă toate cele creştineşti, la biserică şi acasă, să taie porcul, să-i primească, după datină, pe colindători, ba chiar să termine cartea dedicată în bună măsură şi chestiunii puse de mine. Drept care îmi propune s-o lăsăm pentru luna ianuarie, când va avea loc lansarea cărţii. N-am încotro, mă împac cu ideea asta şi mă aventurez singur pe un teren minat, menit să mă pună cumva rău cu o înaltă faţă bisericească dragă mie. Aţi ghicit, e vorba de ÎPS Calinic Argeşeanul, cu care deseori am abordat această temă.

Care temă, în cei mai rezonabili termeni, e abordată de doi corifei ai ştiinţelor, unul fizician, neamţul Werner Heisenberg, altul biolog, francezul Jaques Monod, ambii laureaţi ai Premiului Nobel. Sinteză pe care o face, cu aplicare, Andrei Pleşu, în volumul recent apărut „Pe mâna cui suntem?”, apărut la Editura „Humanitas” – la care alta? – anul acesta. Multă vreme, este de părere primul savant, omul nu şi-a putut lua destinul în propriile mâini, a fost prizonierul unei credinţe, la început în mai mulţi zei, apoi într-unul singur, fie că s-a numit el Dumnezeu, Budha ori altcineva, numit Speranţa. Când nu mai aveam încotro. Ulterior, au apărut curioşii, care voiau să afle mai multe despre natură, despre univers, despre ei înşişi, şi uite aşa a apărut ştiinţa, care a început să livreze adevăruri statistice despre realitatea ce ne înconjoară. Adevăruri care, unele, intrau în contradicţie cu dogmele religioase, cu cele propagate de preoţi. Care preoţi nu mai puteau să domine suveran o zonă de activitate, agricultura ori medicina, să spunem, pentru a-i convinge pe credincioşi că ei ştiu totul, ei pot totul, cu ajutorul Dumnezeului lor, ei pot aduce şi ploaia, ei pot vindeca şi omul bolnav etc. etc. Şi uite aşa, religia începe să piardă teren în favoarea ştiinţei. Ce-i drept, asta se întâmplă şi cu ajutorul unor slujitori ai bisericii, ispitiţi nu atât de cele duhovniceşti, de dreapta credinţă, cât de interese materiale, atitudine care-l derutează pe omul religios. Cu alte cuvinte „ştiinţa nu mai îngăduie să trăim după vechile criterii ale unei etici religioase, iar opţiunea religioasă nu se mai poate împăca, în mod autentic, cu imaginea despre lume a ştiinţelor moderne”. Şi uite aşa a apărut omul laic, cel care nu mai îmbrăţişează nicio credinţă.

Bun, în datele acestea noi ce facem? Întrebare de bun simţ, la care, cred eu – cum anticipam şi-n volumul de eseuri „În căutarea lui Dumnezeu” (Ed. „Argeş Press”, 2018) – nu avem alt răspuns decât că trebuie să fim mereu în „căutarea noastră de sine şi de sens”. Nu-mi mai aduc aminte acum care scriitor venea cu o sugestivă metaforă despre credinţă şi anume aceea că suntem în situaţia celor aflaţi în mulţimea oamenilor care ascultă pe cineva situat undeva mai sus. Într-un pom, să zicem, de unde priveşte pe fereastra unui apartament de la etaj şi ne spune ce vede el acolo. Îl credem sau nu? E treaba noastră. Cam asta ar fi credinţa, desigur redusă doar la esenţă, printr-o figură de stil. Dar este mult de discutat dacă credinţa rămâne doar o figură de stil a istoriei umane, dacă progresul ştiinţific miraculos nu limpezeşte totuşi orizontul existenţei noastre, atunci cine o face? Dumnezeu, nu?! Doar El, de vreme ce nici confruntarea dintre ştiinţă şi credinţă nu ne luminează orizontul. Cel puţin deocamdată, dacă ne întrebăm pe mâna cui suntem, precum dl Pleşu, privind la cei care ne conduc, preferăm să ne lăsăm cu toată credinţa pe mâna Celui de Sus. Dacă o fi acolo sus. Or, poate, după ce s-a născut Iisus Hristos, la ceas de decembrie, va coborî din nou pe pământ, ca să-L mai răstignească oamenii o dată pe cruce. De Paşti. Ca să ne mântuim, nu?! Iarăşi şi iarăşi…

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio