”Dacă vrei să faci un ziar aici, o să ai nevoie de mănuși de box din metal și de o gardă de corp.” Așa cică i-ar fi spus primarul orașului Skagway tânărului ziarist Brady care tocmai descinsese aici să pună de un tabloid. În orașul căutătorilor de aur.

Pe mine încă nu m-a avertizat dl. Gentea, dar nici n-am apucat să-i spun despre ce vreau să scriu la Pitești. Unde nu ne mai putem mișca de mașini. Mari sau pitice, dar mai toate agresive. Atât de agresive încât sunt în stare să ajungă și-n dormitor, cu șofer cu tot. Că pe trotuar s-au înghesuit atât de multe, de i-au alungat pe pietoni în plină stradă. Ori să facă slalom printre ”stăpânele” pe trotuar.

Să risc sau să nu risc o excomunicare din orașul care, am mai spus-o, mi-e drag? Locuiesc aici din 1963, iar pe vremea aceea arareori vedeai câte o Skodă ori o Volgă pe stradă. Cum să vă spun, am un bun sentiment al locului, al comunității în care trăiesc. Le aparțin și-mi aparțin. Ca și multora dintre piteșteni, îmi pasă mult de ce se întâmplă cu urbea asta, cu dezvoltarea ei. Pe orizontală și pe verticală. D-aia și îndrăznesc să avansez o dezbatere, cu gândul că s-ar putea chiar să fiu înțeles. Că, dacă nu, cu ideea mea aș putea să mă aleg și cu reteveie aruncate după mine. Poate chiar și din partea primarului, că abia a venit la cârma orașului și sigur n-are chef să se pună rău cu oamenii. Cu unii, desigur, care n-au înțelegere pentru rațiunea de dezvoltare în viitor a cetății.

S-o iau totuși pe departe, că nu e o glumă. Dar nici erezie nu-i! Dimpotrivă, încerc să sensibilizez și să formez constructiv o opinie. Sustenabilă. Care să contribuie la perfecționarea vieții noastre urbane, sociale. Am fost de vreo șapte ori la Viena. Și ca șofer, nu doar ca turist. Când am mers prima dată prin oraș, nu știam că are trei inele de străzi, sau Ringspiel-uri, cum le spun ei. Nici că, în inima orașului, trebuie să circuli cu mașina doar într-un singur sens. Drept care, urc dimineața la volan, după ce mă odihnisem în casa preotului Braniște, și, odată ieșit în rețeaua de benzi, multe, dau s-o iau la stânga. Îmi sare în față un polițist, îmi face semn să opresc, apoi se întoarce către toată liota de automobile ce veneau din stânga mea și le oprește. Pe toate, absolut, întinzând ferm ambele mâini. Am încurcat-o rău, mă gândesc eu, așteptând amenda. Dar, surpriză! Polițistul îmi face doar semn să o iau la dreapta, arătând-mi semnul interzis spre stânga. Mă grăbesc s-o iau din loc, dar nici azi nu sunt dumirit de ce nu m-a amendat. M-a văzut cu număr străin la mașină, m-a iertat că mă aflam prima dată la Viena? Sau ce?

Nu știu, n-am aflat nici acum. Dar am aflat ceva ce ar trebui să facem și noi la Pitești. Am aflat că-n centrul orașului nu au acces decât mașinile care se ocupă de aprovizionarea magazinelor sau cele ale riveranilor. Deci, pe primul inel. Cei care doreau totuși să ajungă din exteriorul orașului pe inelul al treilea sau chiar pe al doilea suportau costul unui bilet de parcare destul de piperat. Ca să n-aibă chef de plimbare, ci să meargă acolo cu mașina doar dacă este musai.

Asta era cu vreo douăzeci și ceva de ani în urmă. Nu mai știu cum e acum, dar pot să meargă niște consilieri să vadă cum au rezolvat vienezii problema. Să vină apoi și să ne lumineze și pe noi.

Care noi, înainte de a gândi că jurnalistul ăsta ori e fudul ori și-a pierdut mințile, să ne punem mintea la treabă. Cu toții! Într-o dezbatere, două, trei sau de câte o fi nevoie. On-line! Să vedem, de pildă, dacă putem gândi un inel format între bulevardul Brătianu și Republicii. Sigur, noi nu putem vorbi de inele, radial, fiindcă la noi circulația rutieră se desfășoară longitudinal, paralel cu râul Argeș. Dar putem sistematiza sau, mă rog, geometriza cumva rețeaua de străzi, astfel încât mașinile să aibă acces și-n centru, dar selectiv. Un posibil criteriu de selecție ar putea fi costul mai ridicat al biletului de parcare, riveranitatea, aprovizionarea etc. Procedând astfel, n-am mai înghiți atâtea noxe, am mai descongestiona centrul, am rări, poate, fluxul continuu de mașini care vin și pleacă non-stop. În buricul târgului. Până ne vor sufoca de tot! Cu noxele lor, cu aglomerația lor, cu zbenguiala lor.

Nu săriți la bătaie, că zic și eu, nu dau cu parul. Zic să stăm de vorbă, să ne consultăm cu arhitecții, cu polițiștii de la circulație, cu cine credeți, cu cine vreți. Este un îndemn la reflecție, că n-avem răspunsurile în manual. Nu le are nici primarul, nici consilierii. Sau mai știi?! Eu mă străduiesc să scriu despre treaba asta neinhibat. Dacă vă bântuie cumva gândul că merit o sfântă de bătaie, vă avertizez că mi-am luat o gardă de corp. Care să mă protejeze măcar în ziua când apare acest editorial. Iar dacă și dumneavoastră, și primarul credeți că am comis o ”erezie”, nu mă băgați în seamă. Iertare! Că n-am anvengura competenței instituționalizate. Sunt doar un biet jurnalist care, legitim, îmi pun întrebări. Și, desigur, doresc și răspunsuri de la autoritate. Din nevoia de edificare și de perfecționare. A cetății noastre în care dorim să viețuim cât mai civilizat.

Distribuie pe Facebook