Mărturisesc că n-am căutat-o. Excelenţa asta despre care scriu astăzi. Mi-a căzut în mână la o lansare de carte, unde, cum bine ştiţi, nu prea merg. Că mi se pare că pierd timpul. De data asta, lăsându-mă ispitit de nişte „Călătorii în centrul gândirii”, făcute cu dr. Alexandru Vlad Ciurea, o somitate a neurochirugiei, am fost la eveniment şi… am câştigat. Ce? Un model de excelenţă pe care n-am să preget să-l promovez. Să-l promovez şi iar să-l promovez, fiindcă noi ăştia, mai vechi şi cu oarece sentiment social al răspunderii, ne bucurăm ori de câte ori aflăm că avem totuşi cui lăsa ţara pe mână. Vine din urmă, dacă nu o generaţie, măcar o parte a ei cu care ne putem mândri pe bună dreptate, fiindcă este de o inteligenţă uluitoare.
Nu l-am mai recunoscut pe Cătălin. Se făcuse băiat mare. Nu mai era un prichindel, aşa cum îl ştiam eu când i-am cunoscut părinţii. Pe Traian, un militar de carieră, cu mintea mereu deschisă, şi pe Aurora, o mamă care n-avea alt ideal decât să-şi vadă copilul realizat în viaţă.
Ce isprăvi a făcut Cătălin de când nu l-am mai văzut? A terminat bine facultatea aleasă de părinţi, nu de el – şi-ar fi dorit să termine Academia Militară, avându-l pe tată drept model – şi a plonjat în apele învolburate ale economiei de piaţă. A înotat vârtos, a aflat şi ape mai line, trecând de la o companie la alta, dar şi mai învolburate, unde s-a simţit traumatizat. De ce? Făcea figură frumoasă în echipa în care lucra, dar a avut un şoc când, murindu-i directorul, s-a trezit cu „generalul” că-i invită pe mai mulţi dintre colegi la o masă şi-i întreabă care dintre ei ar vrea să fie director. Au ridicat mâna vreo patru, iar şeful, mirat, l-a întrebat şi pe Cătălin dacă nu-şi doreşte postul. La care Cătălin a răspuns nu doar că nu şi-l doreşte, dar că îşi dă demisia, fiindcă el nu crede că aşa se poate face o promovare. Şi chiar şi-a dat demisia, deşi a avut de tras de pe urma acestui gest, fiindcă a fost trimis în judecată. Şi ar fi pierdut cu siguranţă, dacă soţia, avocată fiind, nu s-ar fi bătut la bară cu directorul răzbunător, câştigând procesul.
Nu ştiu dacă actuala multinaţională la care lucrează a aflat de povestea asta, dar ştiu că a fost pur şi simplu cumpărat pentru că era un profesionist performant. Şi cei care au dat bani frumoşi pe el, de parcă ar fi fost fotbalist, nu s-au înşelat. În doar trei ani, cu echipa pe care a format-o, Cătălin, pe postul de director general, a reuşit să convingă „boardul” firmei să mute sediul central de la Paris la Piteşti. Asta, în condiţiile în care, ştiţi bine, centrele de decizie zboară de la Piteşti, la Ploieşti, la Bucureşti, la Alexandria şi oriunde vor muşchii celor de la putere. A doua performanţă reuşită de Cătălin este că, tot în aceşti trei ani, a mărit cifra de afaceri de vreo cinci ori, mai precis de la vreo 800.000 euro la patru milioane de euro.
Păi, nu-i formidabil să ai de-a face cu astfel de tineri, nu doar cu cei care trag mâţa de coadă, dând vina pe lumea asta histrionică?! Păi, nu merită să venim la „Premiile de excelenţă” cu un astfel de model şi să-i invităm pe cititorii noştri să caute, să identifice astfel de modele cu care să putem ieşi din impas?!
Concluzia acestor rânduri ar fi că valoarea este cel mai adesea în preajma noastră, dar ori n-o recunoaştem, ori, dacă o recunoaştem, o ţinem sub obroc, ori, pur şi simplu, nu ne pasă de cei care păşesc pe aleea elitelor. Îi ignorăm pur şi simplu, în ideea contestării a tot ce mai vine după noi, maeştrii. Schema clasică, nu?
La urma urmei, Cătălin şi-a ales o meserie a cărei miză este noncalitatea. Pe care o depistează şi o sancţionează, făcând din asta bani buni. Cu orgoliul meseriei bine făcute şi cu satisfacţia că ştie ce-şi doreşte. Nici el, nici cei din echipa sa nu vor să audă de tineri blazaţi, abuzaţi, care nu pretind nimic de la viaţa asta, n-au nicio ţintă. Viaţa noastră, a tuturor, mai ales a tinerilor, este plină de provocări. Dar, ca să ridicăm mănuşa, trebuie să avem şi ceva curaj, fiindcă viaţa nu pregetă să dea cu noi de pământ. De câte ori i se oferă prilejul. Dacă o lăsăm! Cum se vede, excelenţele nu prea o lasă. Şi bine fac!
