Da, cel puţin deocamdată, nicio putere de pe pământ nu se poate opune morţii. Prinţul Ghilgameş, zdrobit de moartea prietenului, a străbătut lumea de la un cap la altul ca să-i găsească leacul şi a aflat doar că trebuie să te împaci cu ideea că omul e muritor. O fi, dar e cumplit, e o agonie, să-ţi pierzi un soţ, un părinte, un copil!

Soţia mea n-a fost un spirit contorsionat ca al meu, să trăiască întrebări chinuitoare vizavi de Dumnezeu. A crezut în El şi s-a grăbit să ajungă mai repede dincolo, în ciuda eforturilor medicilor de a o readuce la viaţă. De vreo cinci ori! A fost şi este cumplit. Ca o perpetuă agonie. Starea asta în mine s-a declanşat cu ani în urmă, într-un oraş german, unde am locuit preţ de o săptămână, în apropierea unui centru de salvare. La trei-cinci minute, o maşină pornea în goană pe străzile oraşului Rastatt, urlând ca de frica morţii şi, de atunci, am rămas cu o sensibilitate. Cum aud semnalul Salvării, îmi sfredeleşte creierul, îmi ţiuie urechile o bucată de vreme, fiindcă mă alarmează ideea că un om e pe moarte.

Şi ce putem face noi, oamenii, dacă un om este pe moarte? Din păcate, nu prea multe. Apelăm la medici, iar apoi, ca o ultimă speranţă, la Dumnezeu. Medicii fac şi ei ce pot, ce poate ştiinţa lor, după care vine vremea să ne amintim – noi, dacă mai suntem conştienţi, ori cei de lângă noi – că fiecare ne naştem cu condamnarea la moarte în buzunar. Ne naştem, multă vreme uităm de acest adevăr tulburător, după care vine vremea să ne amintim de el. Dacă suntem creştini, dacă credem în Dumnezeu şi am trăit creştineşte, crezând în viaţa de apoi, nutrim cu speranţa că vom reînvia pe lumea cealaltă şi că ne vom prezenta la Judecata de Apoi cu faptele noastre bune. Dacă nu, Iadul ne paşte.

Aşa vor fi stând lucrurile? Din păcate, nimeni nu s-a întors de pe lumea ailaltă să ne spună cum e. Sigur, au fost unii în moarte clinică, vin să ne vorbească de o lumină blândă şi strălucitoare, de stări de beatitudine, chiar de convorbiri cu spirite protectoare, dar mai trebuie să şi credem asta. Un scriitor şi un medic neurolog pe care-l preţuiesc mult, dl. Dumitru Constantin Dulcan, descrie destul de încurajator „lumea de dincolo”. Dar totuşi… n-a fost acolo, scrie din „relatările” unora care zic că au fost.

Altfel vorbeşte despre moarte ştiinţa, cei care o slujesc pentru progresul umanităţii. Majoritatea lor afirmă că nu e departe vremea când şi moartea se va afla sub controlul omului, că vom delega legenda nemuririi, apelând la nanotehnologie. Este vorba de doar 50, poate chiar 100 de ani. Cu condiţia ca omul să investească mulţi bani în cercetare şi apoi în banca de „piese de schimb”. Google a şi investit până acum vreo 2,3 miliarde euro, cum scrie, informat, Yuval Noah Harari, în cartea „Homo Deus”.

Sigur, dacă omul va deveni nemuritor, omenirea se va confrunta cu serioase probleme de ordin etic, politic, religios. Cine va avea dreptul la viaţă veşnică, doar cel care are doldora contul din bancă? Se vor împăca săracii cu ideea că ei trebuie să moară, în timp ce bogaţii vor rămâne mereu tineri şi frumoşi? Până acum săracii s-au împăcat cu ideea că moartea e echitabilă. Toţi suntem muritori. Cum se spune, de pildă, că nimeni nu este mai presus de lege. Dar viaţa ne dovedeşte că este. Dacă se va întâmpla astfel, nu este exclus să ajungem la concluzia că vor apărea suficiente motive de îngrijorare, încât va fi mai convenabil să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, decât să devenim Homo Deus.

Distribuie pe Facebook