De azi încolo, muzica populară românească nu va mai fi cum a fost, prin dispariţia subită a celui ce a fost un adevărat Beethoven al taragotului, maestrul Dumitru Fărcaş.

S-a născut acum 80 de ani (împliniţi în mai) în satul Groşi, de la lângă Baia Mare, un sat de unde au mai plecat alţi câţiva mari taragotişti: Dan Gâdea, Dumitru Dobrican, Ioan Berci.

A învăţat de mic să cânte la fluier. Declicul s-a produs atunci când a întâlnit prima dată în viaţă, copil fiind, taragotul.

A învăţat să cânte la el ca autodidact.

A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, specializarea oboi. Un instrument foarte asemănător taragotului, de altfel.

Din 1960 până în 1962 a lucrat la Ansamblul Folcloric „Maramureşul” din Baia Mare, apoi a preluat Ansamblul „Mărţişorul”, al Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, pe care l-a condus şi îndrumat până la moarte.

Şi alături de care a scris pagini nepieritoare în cartea folclorului românesc.

Dincolo de interpretarea sa unică, graţie căreia a devenit incontestabil intâiul taragotist al ţării, Dumitru Fărcaş mai are un merit uriaş: a făcut din acest instrument cu origini medievale maghiare un instrument-emblemă, definitoriu, al muzicii populare româneşti.

A susţinut zeci de spectacole, de-a lungul anilor, pe scene din judeţul nostru, pe lângă mii de altele, pe tot cuprinsul ţării şi pe mapamond.

După Dumitru Fărcaş rămân mii de ore de înregistrări audio-video, câteva zeci de albume editate pe vinil, casete şi CD-uri şi, mai presus de toate, rămâne moştenirea spirituală a unui artist unic.

Dumitru Fărcaş a plecat dintre noi, Taragotul lui, însă, rămâne, ca simbol al folclorului autentic românesc.

Distribuie pe Facebook