În trecut, una dintre distracţiile copiilor era să le facă farse celor care treceau drept proştii satului. Aceştia erau nişte oameni fără putinţa de a judeca singuri o situaţie şi aveau greutăţi mari de vorbire şi de auz. În limbajul actual, ei sunt identificaţi drept retardaţi sau persoane cu dizabilităţi. Ei se ocupau cu păzitul vacilor, oilor sau caprelor. Noi, băieţii isteţi, le făceam tot felul de farse şi le adresam cuvinte urâte şi înjositoare. De îndată ce întâlneam un asemenea om „sărac cu mintea”, ne aruncam asupra lui şi îi făceam tot felul de şicane. Vedeam în astfel de oameni un fel de ţapi ispăşitori. Iar dacă aceştia lipseau, îl găseam pe un altul sănătos la minte, dar neputincios fizic, şi-l desemnam drept ţintă perfectă a hărţuielilor şi răutăţii noastre. Jocul acesta nu-l înţelegeam întotdeauna. Mai ales că el era plin de riscuri, pentru că excitam, în puţinătatea mentală a acelor oameni, implozii tulburi, de origine îndepărtată şi obscură, ce degenerau uşor în acte de violenţă. Proştii satului se trezeau deodată la realitate şi ne alergau până când îl prindeau pe câte unul dintre noi şi cu greu îl mai putea salva cineva din mâinile lor.

Imaginea acelor scene m-a urmărit multă vreme. Amintirea lor intră cu mult în cazurile care m-au făcut să privesc întotdeauna cu îngăduinţă umila lume a celor săraci cu mintea şi care m-au oprit de a le adresa acestora vreodată, la mânie sau bucurie, ca pe o injurie, cuvinte jignitoare sau ştiu eu ce alte pedepse corporale. Şi, cu această ocazie, am învăţat să văd ce funeste sunt pasiunile care îi împing pe oameni contra oamenilor, pe cei puternici împotriva celor slabi, şi ce uşor pot fi tulburate sufletele cele mai curate şi inimile cele mai generoase, chiar dacă aceste suflete şi inimi sunt atât de neputincioase. Pentru că aceşti oameni neputincioşi erau buni şi foarte iubitori faţă de tot ce nu le făcea rău. Se vedea asta în grija lor faţă de copiii mici, atunci când erau puşi să-i supravegheze, dar şi în atitudinea pe care o aveau faţă de animalele din gospodărie. Înţelegând sufletul acestor oameni săraci cu mintea încă din copilăria mea, am dorit ca atunci când voi fi mare să am grijă de astfel de fiinţe neajutorate. Iar viaţa m-a ajutat în acest sens, pentru că, în prezent, am în grijă zeci de copii cu diverse dizabilităţi şi cerinţe speciale.

Prin urmare, în trecut lumea ţărănească era plină de cei socotiţi oameni neajutoraţi. Şi astăzi e la fel, dar de ei nu mai râd copiii, ci politicienii. De la astfel de politicieni nu te poţi aştepta la o protecţie socială a celor care chiar au nevoie de ea. Aşa se vede lumea privind dinspre stânga politică. Dar cum se vede ea privită dinspre dreapta? O gaşcă îmbogăţită, râvnită şi luată cu asalt de plebea sărăcită. Aceste două viziuni politice sunt considerate astăzi depăşite şi aproape că nu mai există în politica românească. Dovada e că aud la aproape toată clasa politică discursuri cu accente populiste, cu miză socială generoasă pe hârtie (vezi programul de guvernare PSD), cu isterie de iubire faţă de aproapele pauper (vezi discursurile Olguţei Vasilescu). Drept care politica la noi îşi schimbă cameleonic direcţia, în timp ce săracii cu duhul rămân la fel de prostiţi cum au fost de un sfert de veac încoace.

Accentul cade pe cucerirea puterii, nu pe urmărirea de durată, cu consecvenţă şi asumare morală, a vreunui curent politic. Totul se petrece cu o seninătate olimpiană. Nimeni nu e răspunzător pentru ceea ce e; vinovăţia e la suprafaţă, la nivelul convenţiilor. Temerea e îndreptăţită; suntem doar atât de săraci, atât de slabi, atât de uşor de ruinat şi de nenorocit! Astăzi se construieşte o morală pentru care imperativul este contestarea celor săraci şi neputincioşi.

Mă gândesc că, dacă am mai râde din când în când şi de noi înşine, lucrurile ar arăta altfel. Dar noi râdem întotdeauna de cel slab şi neputincios. Pe acesta îl păcălim, îl ironizăm şi-l punem mereu într-o poziţie inferioară, pentru ca noi să ne simţim bine. Or, în alte culturi, mă refer la culturile nord-europene, pentru a nu se ajunge la băşcălia colectivă atât de dragă nouă, a fost inventat măscăriciul. Spectacolele din bâlciuri din oraşele nord-europene, atât de specifice Evului Mediu, aduc chipul măscăriciului, al prostului şi nebunului, oferindu-le ocazia spectatorilor de a râde de cineva, fără să se mai întoarcă acest râs asupra lor. Or, în cultura noastră populară nu există chipul măscăriciului şi nici chipul goliarzilor, care vehiculau tot felul de farse, ci noi ne-am creat din sânul propriei comunităţi chipuri populare oarecum personalizate. Aşa s-au născut Tândală, Dănilă Prepeleac şi mulţi alţii ca ei. Mai mult, la noi, fiecare mic grup îşi are prostul lui. Drept care închei cu o întrebare: de acest „prost” cine are grijă?

Distribuie pe Facebook