Nu pot să nu-mi exprim un punct de vedere legat de subiectele date la olimpiadele de limba şi literatura română şi limba engleză. Surprinzătoare, curajoase, şocante, primite, firesc, cu aprobare, înţelegere, dar şi respinse. Pluritatea ideilor este benefică, nu scandaloasă. Cunoaşteţi, deja, că este vorba de un „denunţ” despre „duşmanul” Moromete şi, respectiv, despre un editorial pe care elevii din Năsăud au fost invitaţi să-l conceapă în legătură cu vizita lui Iohannis în Piaţa Victoriei, printre demonstranţi. Subiectul făcea apel şi la ceea ce scrisese „The Guardian” pe 1 februarie a.c. chiar pe această temă. Pornind de aici, elevii erau întrebaţi: a afectat sau nu acest fapt securitatea ţării?

Nu este prima dată când elevilor li se cere un text de „creaţie”. Prima dată este, însă, alegerea unor subiecte din sfera politică. Or, „denunţul” face parte, cu vârf şi îndesat, din politica românească… S-au emis multe opinii. Ele pot fi grupate între „corect” şi „de evitat”. Luca Străjescu are probleme cu Moromete, nu pentru că el este un „element duşmănos” (ce departe este ideea de personajul lui M. Preda!), ci pentru că, apăsat de „dări”, Ilie Moromete vrea, totuşi, să se descurce, să iasă din strânsoare printr-un joc care ne aminteşte de „jocul” lui cu Bălosu care-l presa să-i dea salcâmul… O temporizare, dacă vreţi…

Cei care nu sunt de acord cu subiectul folosesc termeni ca „neinspirat”, „interpretabil”, „implicare politică”, formulare „nefericită”. Ministerul, într-un comunicat, spune: „Relevanţa acestui item pentru cunoştinţele şi creativitatea elevilor poate fi discutabilă”… Nefericită şi această exprimare! În primul rând, este limbajul păsăresc al reformei: itemul, pe înţelesul tuturor, este potrivit definiţiei „element al unui test care corespunde unui obiect bine definit; unitate lexicală sau gramaticală de bază”. Apoi, M.E.N. cade în pleonasm: „discutabil” este „care poate fi discutat”. Deci este… nefericită exprimarea „poate fi discutabilă”. Deeee!…

Moromete se apără, fără să ştie de denunţul de la olimpiada din Prahova: „Eu îmi caut eul meu” sau „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”. Sau – suprema apărare! – „păi tu crezi că noi fătăm bani?” Ei, uite că denunţul devine o intruziune nu numai în „viaţa independentă” a lui Moromete, ci şi o idee cam nepotrivită a celui care s-a gândit la denunţ. Ne putem pune şi întrebarea: ce facem? Cultivăm, încă de pe băncile şcolii, crearea unei societăţi de delatori? De denunţători? Existau o mie şi una de posibilităţi de a-i invita pe elevi să găsească… o soluţie ca Moromete să se achite de datoriile către stat (hrăpăreţ)!

Oricât ar susţine profesoara de engleză din Năsăud că elevii din clasa a XII-a pot să scrie (şi pot!) un editorial pe tema Pieţei Victoriei, şi aici se simte (din ce în ce mai mult!) implicarea politicului în viaţa şcolii. Relevanţa subiectului se poate discuta în raport cu maturitatea elevului pus în faţa unui subiect pe care nici justiţia, nici fişa postului preşedintelui, nici comentatori politici credibili, nu vorbăreţi de serviciu, nu l-au lămurit. Polemicile în legătură cu acest editorial lasă loc şi opiniilor constructive, dar şi celor sentenţioase, cu mai puţine argumente. Rare sunt… polemicile cordiale!

În şcoală se face „educaţie cetăţenească”. Sunt din nou la şcoală în clasa a VI-a. În timpul alegerilor, ascultând discuţiile din pauza mare şi de la sfârşitul orelor, puteai face un tabel al opţiunilor politice… ale părinţilor, reluate „mot a mot” de copii…

Virusarea politică a elevilor (căci profesorii nu predau doar cunoştinţe politice, ci transmit, de cele mai multe ori, propriile opţiuni!!!) este „piocianicul”, acea bacterie agresivă din spitale. Lăsaţi copiii să gândească şi veţi fi surprinşi de cât de bine pot s-o facă!

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook