În timp ce-mi făceam de lucru prin casă, am fost frapat de unele lucruri tulburătoare văzute la televizor. Doi tineri îşi anunţau moartea pe facebook. Ei aveau de gând să se sinucidă şi au văzut în facebook un mijloc de a-şi anunţa familia, prietenii şi cunoscuţii. Mă intrigă faptul că astfel de cazuri sunt din ce în ce mai multe. Am închis televizorul şi am deschis radioul, acolo unde Madonna cânta o melodie cunoscută, intitulată „Să ne exprimăm pe noi înşine!”. Am închis şi radioul şi m-am uitat pe fereastră, citind pe frontispiciul magazinului din faţă: „Alege-ţi propriul drum!”. M-am mutat în fotoliu şi m-am gândit că, în trecut, exista o vorbă care suna aşa: „Spune-mi ce prieteni ai, ca să-ţi spun cine eşti”. Astăzi, această vorbă are un alt conţinut: „Spune-mi ce vise ai, ca să-ţi spun cine eşti”.

Mă gândesc că toate acestea – şi multe altele de acelaşi fel – au dus la o tipologie umană egocentrică. La nivelul vieţii şi al creaţiei actuale au apărut alte forme de idolatrii, noi mitologii, alte elemente totemice şi metamorfoze alternative ale propriului eu. Dracula a luat locul lui Făt-Frumos, Harap-Alb este înlocuit de Batman. Aceste metamorfoze totemice alternative sunt create de tehnologie, nu de morală. Sigur, tehnologia îşi are şi ea morala ei, dar aceasta este o morală a pierderii de sine. S-a trecut de la frământările sufleteşti ale lui Raskolnikov, eroul lui Dostoievski, la Mr. Spock din „Star Trek”, personajul hiperraţional de pe planeta Vulcan. Omul actual şi-a creat un sistem personal de etică. Raskolnikov cel actual rămâne la nivelul cerebral, nu mai coboară la inimă. Sursa ordinii morale a ajuns să fie intelectul, calculul, silogismul. Iar dacă Raskolnikov săvârşeşte crima prin cel mai desăvârşit silogism, pregătind-o minuţios la etajul cerebral al fiinţei, asta nu înseamnă că ea nu va avea consecinţe la nivelul pasional al sufletului. Am văzut ce s-a întâmplat cu eroul lui Dostoievski în romanul său „Crimă şi pedeapsă”. Sufletul lui Raskolnikov se revoltă contra fărădelegilor pe care le pregăteşte intelectul. Dar acest lucru se întâmpla pe timpul lui Dostoievski. Astăzi, ceea ce se hotărăşte la etajul cerebral al fiinţei nu mai are influenţă asupra celui pasional. Avem în faţă noi Raskolnikovi care iau hotărârea de a se sinucide cu inima, fără să se mai gândească la consecinţe, iar intelectul lor nu se revoltă.

Prin urmare, căutarea pe care o propune Madonna în cântecele sale nu este o căutare de sine, ci o pierdere de sine. Or, cea mai grabnică pierdere de sine se face cu ajutorul internetului. Suflete stimulate de lumea virtuală iau drumul direct spre senzaţiile cele mai delirante şi spre un comportament fanatizat. Sigur, tinereţea nu e o virtute, dar nici păcat nu e. Ea este un început de destin, un început foarte important, de care depinde uneori o întreagă viaţă. Însă, pentru a nu fi rătăcire, irosire, tinereţea are nevoie de repere şi modele. Iar pentru asta e nevoie de o şcoală responsabilă şi de campanii de socializare, de întâlniri ale acestor tineri cu personalităţi marcante ale vieţii noastre culturale şi artistice.

Mai este nevoie de programe de educare a caracterului, de prevenire a violenţei, a agresivităţii, a consumului de droguri şi de disciplină şcolară. Or, azi, ni se impune de către lumea civilizată a Europei să acceptăm modelul familial bazat pe căsătorie între persoane de acelaşi sex. O adevărată nebunie! Iar dacă în trecut substanţele halucinogene erau consumate de artişti pentru a-şi stimula imaginaţia, astăzi aceste substanţe sunt consumate de tineri, tocmai pentru a-şi bloca imaginaţia.

Iată dar cum din cauza tehnologiei, a neantizării sale culturale, drumul unora dintre noi este o proiecţie spre nicăieri. Sau spre funia agăţată de craca unui pom, cum sugestiv îşi anunţa moartea un tânăr pe facebook. Probabil că este vorba despre un tânăr care îşi discerne cu greu emoţiile între ele sau aceste emoţii de senzaţiile trupeşti, astfel încât ele pot provoca nervi la stomac, palpitaţii, transpiraţii sau ameţeli. Aşa i se întâmplă lui Raskolnikov, când, în preziua crimei, culcat într-un crâng şi copil fiind, el visează că nişte târgoveţi, aţâţaţi de băutură, omoară în bătaie un căluţ neputincios, pus să tragă o căruţă enormă plină de cheflii. Imaginea provoacă în sufletul acestui om cufundat în somn un sentiment de silă infinită şi „Raskolnikov se trezi lac de sudoare”. Iată că opoziţia la rău nu e în intelect, în stratul raţiunii, ci în adâncul sufletului, de unde răzbate în chip de milă nesfârşită faţă de căluţul pus să tragă vehiculul purtând bestiile cu chip de om. Sigur, faţă de aceste probleme se pot lua atitudini diferite, determinate de criterii diferite. Însă numai societatea, prin intermediul educaţiei, ar putea întări vechile coduri ale moralei noastre, pentru că monitoarele computerelor nu vor reuşi niciodată să-i scoată pe tineri din tendinţa lor de a-şi neantiza fiinţa în căutarea propriul drum.

Distribuie pe Facebook