Mănăstirea Nămăieşti

Penultima zi de sâmbătă a lunii iulie avea să fie pentru mine o zi a călătoriei, mai bine zis a posibilităţii de a vedea câteva mănăstiri din Argeş – Mănăstirea Nămăieşti, Negru Vodă, din Câmpulung, şi Mănăstirea Aninoasa. Invitaţia venea din partea unei familii cunoscute de puţin timp, care, având maşină şi mai ales bunăvoinţă, s-a încumetat la acest drum.

Primul popas a fost la Mănăstirea de maici Nămăieşti, despre care auzisem atâtea şi pe care îmi doream de mai mulţi ani să o văd. Biserica, aflată la poalele unei stânci, era formată din două încăperi. În prima, tinda, foarte mică, era făcută din zid, iar în ea erau expuse spre vânzare broşuri şi diverse obiecte religioase, iar cea de a doua încăpere, naosul, era cioplită chiar în stâncă.

În biserică, lume puţină şi tăcută, care aştepta să se închine în faţa icoanei Maicii Domnului, cea făcătoare de minuni.

Puţinele podoabe, spaţiul redus, impunătoarea icoană, toate acestea făceau din cea de a doua incintă un loc „al tău”, intim. Făceau din el „acasa ta”, vorba poetului.

Icoana, destul de mare, se afla, protejată, într-un fel de cutie specială, verticală, pătrată, cu latura de mai bine de un metru. Prin fereastra de geam se vedea toată icoana, de fapt folia de argint aurit care înconjura chipul Maicii Domnului.

Întâmplarea a făcut ca atunci să vină stareţa mănăstirii, care, împreună cu un adolescent, a desferecat icoana. De fapt, ea a descuiat o încuietoare, iar adolescentul cealaltă încuietoare. Băiatul era bolnav, iar maica îi făcea onoarea să deschidă geamul şi să atingă icoana, cu nădejdea că se va însănătoşi. Uşa a fost dată la perete, iar băiatul a fost lăsat să se roage.

Acest moment al deschiderii icoanei l-am prins şi eu. Şi atunci mi s-a întâmplat un lucru deosebit, straniu: am fost cuprins de o emoţie puternică, pe care am resimţit-o, ca o vâltoare, în piept. Şi am avut acest gând: cine sunt eu, ca să stau dinaintea icoanei Maicii Domnului? Şi în acelaşi timp: eu, care sunt un pieritor, stau totuşi dinaintea icoanei Maicii Domnului, care are puteri. Aşa am gândit atunci, iar o tulburare mi-a cuprins pieptul, inima. Şi am plâns… Am ieşit din rând ca să mă liniştesc. Să „mă liniştesc” în urma unui lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată… Să mă liniştesc, ca să nu par „curios” sau penibil celorlalţi. Convenţiile…

În fine, am reuşit „să mă adun” şi am revenit printre cei care aşteptau în faţa icoanei. M-am rugat. Pentru sănătatea celor dragi mie şi a mea. Pentru inima mea, care nu mă mai slujeşte la fel de bine ca înainte…

Nămăieşti nu este nici singura, nici cea mai frumoasă sau spectaculoasă biserică pe care am văzut-o şi în care m-am rugat. Şi totuşi acolo mi s-a întâmplat să am tulburarea despre care am vorbit. Părintele Varsanufie spune că Dumnezeu este în orice biserică, dar că fiecare dintre noi are biserica lui. Nu ne rămâne decât să o găsim.

Maica stareţă Lucia

Mănăstirea Nămăieşti cuprinde biserica propriu-zisă şi mai multe chilii, 40-50, construite în ultimii cinci-şase ani, prin strădania maicilor şi prin bunăvoinţa unor sponsori neştiuţi. Sufletul acestei aşezământ monahal este maica Ana Lucia Nedelea, stareţa mănăstirii. Am ascultat-o spunând povestea muzeului etnografic al lăcaşului, în care se află, curat rânduită, o colecţie impresionantă de costume populare româneşti, ii şi fote, expuse pe vreo 30-40 de manechine. Acesta este „satul” de costume populare, inspirat, mărturiseşte maica stareţă, de Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic. „De la dânsul am luat ideea/ Să creez un sat în care/ Toată lumea e-mbrăcată/ În costume populare.” Veţi înţelege, desigur, că toată prezentarea muzeului a fost făcută de către maica stareţă în versuri…

Minunăţia de la Nămăieşti – biserica, icoana Maicii Domnului, chiliile, muzeul, maicile, părinte duhovnic, energia locului – toate acestea te fac să crezi că ţara în care trăieşti nu se reduce la politicienii corupţi, îmbogăţiţi în mod ilicit peste noapte, la răufăcători şi la indolenţi, ci că ea înseamnă şi slujitorii ei credincioşi, oamenii cinstiţi, făcătorii de bine şi de frumos.

Să vă mai spun că în ultima vreme am cunoscut un om care a ctitorit, aproape singur, o biserică? Că el a contribuit cu o sumă foarte mare la ridicarea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Valea Mare Ştefăneşti? El este, fireşte, un om bogat. Însă tot pe atât de bogat este şi sufletul său. Fără el nu aş fi cunoscut niciodată aceste lăcaşuri şi experienţa de la Nămăieşti, care acum mi-a pus tocul în mână.

Virgil DIACONU

Distribuie pe Facebook