Confirmând vorbele din folclor, de vreo două decenii, bătrâneţea i-a îmbrăcat pe români în haine din ce în ce mai grele. Majoritatea celor trecuţi de 70 de ani trăiesc modest, au pensii modice, sunt trişti pentru că le-au plecat copiii şi nepoţii în lumea largă, sunt bolnavi şi neputincioşi, iar banala senilitate şi boala Alzheimer fac ravagii. S-a ajuns în situaţia ca aproape în fiecare familie să fie cel puţin un caz dramatic de transformare a omului în legumă.

Pentru mine ca medic este o mare plăcere când îmi trec pragul cabinetului bătrâni cu mintea brici. Când spun asta nu mă refer la cei care au între 70 şi 85 de ani. Ci la aceia care au trecut de 90 de ani, dar au un tonus fizic şi psihic de invidiat într-o vreme când prea mulţi tineri spun mereu că-s obosiţi, sunt apatici şi uită de la mână până la gură.

Ne-a căutat recent pentru o banală eczemă un domn în vârstă de 95 de ani. Un tip bonom precum bunicii din poveste, cu o privire caldă şi senină, îmbrăcat îngrijit şi dispus să povestească tot ce i s-a întâmplat din copilărie până în ziua de azi. Fără ezitări legate de evenimente mari, date sau nume de persoane. Aşa am aflat că s-a calificat ca mecanic auto la un atelier foarte mare din Bucureşti, pe strada Popa Lazăr, colţ cu Heliade Rădulescu, şi al cărui patron era domnul Banchereanu.

La începutul războiului s-a mutat la Fabrica SET unde se construiau avioane-şcoală cu „16 cilindri în V şi în baia de ulei în sus”. N-a plecat pe front, pentru că întreprinderea era militarizată şi avea nevoie de mecanici performanţi. „Patron era inginerul Grigore Zamfirescu, şcolit la Paris şi căsătorit cu o franţuzoaică. Nu i-a căzut bine când, după 1944, noi am început să reparăm camioane ruseşti Zil de 3,5 tone”…

Viorel PĂTRAŞCU

Distribuie pe Facebook