Sărmani copii, dacă educatorii s-ar apropia cu mai multă iubire şi înţelegere de sufletele voastre fragede, nu aţi mai pierde atât de mult timp în faţa calculatoarelor! Şi nu aţi mai asculta tot felul de poveşti de un searbăd convenţionalism didactic, ce nu se potrivesc în niciun fel cu viaţa din curtea şcolii, de pe străzi şi uliţe ori de acasă. Ce efect mântuitor ar putea avea o plimbare în aer liber, în locuri pline de lumină şi căldură, acolo unde apare zeiţa voastră Levana, întruchipată în fluture! La o vârstă de câţiva anişori, nu sunteţi nici îngeri, nici drăcuşori, până ce în suflet nu vă încolţeşte sămânţa binelui ori a răului. Căci înţeleptul Rousseau a spus cândva că toţi plozii se nasc buni, iar un alt mare pedagog – căruia i-am uitat numele – era de părere că satana pune stăpânire pe noi încă din pântecele mamei, dar eu cred că – iertaţi-mi lipsa de modestie! – omul vine pe lume cu un amestec atavic de instincte bune şi rele. La unii dintre noi cumpăna se apleacă într-o parte, la alţii, în cealaltă parte. Dar această balanţă poate fi înclinată într-o parte sau în alta mai ales de mediul în care s-a născut şi trăieşte copilul respectiv.

Am cunoscut odată, în primii mei ani de descălie, un copil foarte inteligent, orfan de tată. Acestui copil, într-o zi, am vrut să-i ofer o masă bogată la o cârciumă sărăcăcioasă de la marginea oraşului. Bietul de el, s-a aşezat sfios pe o margine de scaun, s-a uitat curios la meniul scris pe o hârtie viu colorată şi, după o lungă chibzuială, a comandat o ciorbă de burtă. Iar când ospătarul i-a adus comanda, băiatul a zâmbit trist şi a sorbit la repezeală zeama gălbuie. Apoi a pus lingura pe marginea mesei cu o grijă de parcă îi era frică să nu cadă. Însă ceea ce m-a impresionat la micuţul acesta a fost că, după ce a terminat de mâncat, a făcut o cruce adâncă, poate întru chemarea omeniei pe pământ, mi-a mulţumit şi mi-a cerut permisiunea să plece.

Era 1 iunie, de Ziua Copilului. Eu, însă, am mai stat o vreme singur, întrebându-mă ce i-ar putea schimba soarta acestui copil. Poate era bun sfatul lui Rousseau, care le cerea elevilor săi să înveţe tâmplăria. Normal ar fi însă ca micul meu prieten să fie ajutat de stat. Or, la ministerul de profil este mare îmbulzeală… de vorbe. Declaraţii de toate felurile, cu idei cuprinse în cele mai importante manuale de padagogie şi din abecedarul politicii dâmboviţene. Iar acum la modă este şcoala online.

 Însă eu spun destul de răspicat că în şcoala noastră de toate nivelurile, frământată de atâtea legi, metodologii şi programe, e o gravă criză de oameni, o ridicolă lipsă de seriozitate şi de simţ practic. S-a ajuns ca în şcoli procentul celor declaraţi analfabeţi funcţionali să-l depăşească pe cel al elevilor deplin alfabetizaţi. Sigur, cartea e grea. Ne purtăm învăţătura ca pe o povară, asemenea unei greutăţi cărate de câteva sute de cămile, cum sugestiv a arătat Kant atunci când s-a referit la micii învăţăcei. Dar nu se poate fără ea! Dacă vrem ca elevii noştri să se împlinească în viaţă, trebuie ca ei să îmbrăţişeze un vis, un ideal profesional, cultural, sportiv sau artistic. Fără acest vis de împlinit, elevul va fi dezmembrat de tot felul de pasiuni rătăcitoare, precum consumul de droguri, chefuri nocturne sau cine ştie ce alte preocupări ruinătoare de suflete. Această posibilitate atât de periculoasă este tocmai apetitul afectiv, sentimental, pasiunea într-o ordine lipsită de poveste în care începe să se petreacă astăzi copilăria şi adolescenţa.

În stadiul în care se găseşte azi devenirea noastră, constatăm că existăm numai pentru a ne satisface plăcerile. Educaţia actuală urmăreşte să se împlinească fie în tânărul de mai târziu consumator de etnobotanice, fie în puterea adultului de mâine – putere politică sau de altă natură – şi nu în finalitatea morală a scopurilor urmărite.

Prin urmare, debutul devenirii umane este începutul lunii iunie a fiecărui an. Este vorba de o devenire ce se mişcă în cerc, aşa cum se mişcă şi anotimpurile. Mişcarea în cerc, revenirea la acelaşi punct în luna iunie, exprimă ceva din atemporalul vârstei omului. Ziua Copilului, fiind o zi laică, a fost trecută în lumea basmului. Şi astfel, se crede că, de 1 iunie, este readusă la viaţă zâna Levana, fluturele care apare pe florile viu colorate chiar în această zi. Tot în iunie, fata din poveste îşi dă la o parte batista de pe faţă şi se trezeşte din starea hipnotică şi amnezică – simbolul florilor de măr. Ca atare, lumea copilăriei dezvăluie sensibilitatea noastră în faţa timpului şi a evenimentelor vieţii. În sfârşit, la început de iunie, în fiecare dintre noi se trezeşte copilul de altădată, pe care nu-l mai recunoaştem, dar îl intuim în copiii noştri. Deşi aceste arhetipuri sunt fantezii, înţelese ca o depănare de poveste, ele sunt şi părţi componente ale subconştientului nostru. Fără cuvântul de poveste, ni s-ar căsca un gol în suflet, care ar ameninţa să fie umplut cu spaimele din faţa vieţii, şi nu cu visări încântătoare, poetice iluzii ale unui trecut care nu mai poate reînvia decât prin a-l povesti, adică „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio