Au trecut peste o sută de ani de când psihologul elveţian C.G. Jung a spus că lumea va înnebuni în masă, pentru că a ajuns să gândească fără inimă. Nu ştiu dacă Jung are dreptate, dar putem să ne gândim cu durere în suflet la toţi nefericiţii, la toţi cei singuri, la toţi uitaţii care cine ştie cu ce sentimente de sfâşietoare dezolare îşi trăiesc viaţa de pe o zi pe alta. De fapt, trăim astăzi o viaţă în care nu mai recunoaştem nicio lege morală a ei. Iar interesele personale ale celor puternici îi despoaie pe unii dintre noi de cele mai nobile atribute umane. Şi astfel, câte vocaţii înăbuşite, câte cariere şi oportunităţi ratate! Chibzuind la această problemă, mă întreb unde să includem sursa răului: în sânul comunităţii noastre sau în afara ei? Folosind procedeul ştiinţific al analizei sociale, ajungem la concluzia că sursa răului este în ideologia politică. Oamenii ideologizaţi sunt descrişi de Dostoievski în „Demonii”, o carte deosebit de interesantă, în care sunt arătaţi un grup de revoluţionari ruşi ca nişte „îndrăciţi”. Petre Pandrea a spus că omul ideologizat, atunci când este lipsit de omenie, umanitate şi fără cultură umanistă, este cel mai uşor ispitit la crimă, calomnie şi delapidare. Oare nu astfel de oameni au favorizat situaţii de genul celei de la Berevoeşti, unde nişte brute au pus în lanţuri fiinţe umane? Or, politicienilor le revine menirea de a înfrâna astfel de porniri.

Prin urmare, cei mai vinovaţi de această situaţie se fac politicienii. Şi nu ştiu dacă aceşti politicieni realizează ce putere emoţională au cuvintele lor atunci când acestea le ies din gură, ca gloanţele de pe ţeava unei mitraliere. Aceste personaje politico-androide, care ne înconjoară şi ne formează decorul, ne schimbă nu numai traiul nostru zilnic, ci viaţa însăşi până la cel mai neînsemnat amănunt cotidian. Uitaţi-vă la ministrul Raluca Prună şi la toţi ceilalţi din gaşca ei şi încercaţi să observaţi umanitatea de pe feţele lor. Vedeţi oare ceva? Nu vi se pare că se comportă de parcă ar fi plecat la vânătoare? Dar aceşti oameni nu vânează animale sălbatice, ci pe noi, pe cei mulţi, aşa cum fiinţele antedeluviane vânau pentru supremaţie în junglă. De altfel, americanii au făcut filme care să redea un astfel de personaj lipsit de sentimente, întruchipat în Data din „Star Trek”, atrăgând atenţia asupra dezumanizării lor. Aşadar, numai dacă vorbim despre ce se întâmplă prin spitale, la Spitalul de Arşi, de exemplu, vedem cât de lipsiţi de inimă au ajuns să fie unii dintre noi. Deci nouă nu ne trebuie filme pentru a vedea această dezumanizare, pentru că o simţim pe pielea noastră. La urma urmei, aşa cum vede Data lucrurile – spre marea lui mirare, în măsura în care îşi poate simţi sentimentele – gândirea sa reuşeşte totuşi să găsească soluţii umane la problemele cu care se confruntă, dar guvernanţii noştri nu reuşesc să găsească astfel de soluţii. Aceşti guvernanţi, aşadar, doresc să ne convingă că au dreptate, aşa cum încerca şi Omul de Tinichea („Vrăjitorul din Oz”), care era lipsit total de inimă. Lipsindu-le simţul realităţii – care ar trebui să fie dat în acelaşi timp atât de cap, cât şi de inimă – guvernanţii aceştia vor să ne convingă pe noi că realitatea este cea care o prezintă ei şi nu alta, dar nu-şi dau seama cât de mult ratează esenţialul acestei realităţi atunci când vorbesc despre sănătate, educaţie, pensionari, persoane cu dizabilităţi etc.

Urmăriţi bunăoară grava nepăsare cu care tehnocraţii tratează absorbţia de fonduri europene (2016 – absorbţie: 0).

Nu scriu aceste rânduri din simpla preocupare de a fi revoltat. Şi totuşi, de astă dată chiar nu mai merge. Să fie oamenii mâncaţi de viermi prin spitale mi se pare prea mult. De mai multe ori am scris, am discutat, am ajuns la anumite concluzii, dar acum nu mai e cazul. Deci, ar trebui să ieşim în stradă şi să ne strigăm durerea. Să strigăm, dar este cineva care să ne audă? Este cineva din lumea aceasta care mai are suflet? Cine mai crede astăzi în suflet? Care e naivul care mai crede în el? E oarecum primejdios, penibil chiar, să formulez asemenea întrebări. Iată de ce e iritant să protestezi împotriva cuiva care nu reacţionează. Simţi că protestul tău cade în gol, cum în vis cade o imagine frumoasă. Înfierbântat, simţi o energie stranie că-ţi cuprinde corpul şi, atunci, în ciuda slăbiciunii, strigi mai departe, strigi mereu, ca să-ţi acoperi propriul glas pentru a nu gusta din cupa efortului inutil. Strigătul acesta este actul tău de violenţă. Prin urmare, spiritul care ne-a invadat ne face să avem în masă o suspiciune clinică reciprocă, de genul celei amintite de C.G. Jung. De aici starea noastră nervoasă. Iar atunci când suntem agresaţi de fapte inumane, dorim a ne salva prin a ne socoti mai puţin implicaţi. Numai aşa am ajuns să ascundem ce avem mai scump pe lumea aceasta de aceşti oameni de tinichea, dar cu instincte. Ne ascundem sufletul. Şi, în felul acesta, România nu a ajuns o ţară cu oameni fără suflet, ci una cu oameni care îşi ascund sufletul.

Voi încheia aceste rânduri cu o întrebare şi cu un răspuns: oare ce a vrut ministrul Raluca Prună să demonstreze când şi-a făcut apariţia pe holurile Parlamentului într-un halat de casă? Doamna Prună a jucat rolul Meduzei din mitologie, care se prezenta printre oameni în haine de casă, pentru că numai îmbrăcată astfel avea terifianta putere de a împietri prin forţa privirii sale.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook