În ultimii ani, numărul cazurilor de cancere de piele a crescut exponenţial. Incidenţa este mare şi în ţările avansate unde totul, inclusiv asigurările de sănătate, funcţionează ca un ceasornic elveţian. Dar acolo niciodată nu se ajunge precum în ţara lui Bulă, Păcală, Becali şi Salam, ca o tumoră mică şi aproape de neluat în seamă să evolueze devastator. În luni sau ani, apar distrugeri ale ţesuturilor vecine, ulceraţii hidoase, invadarea globilor oculari, făcând din om un monstru. Şi asta se întâmplă pentru că îndeosebi cei din rural nu au minime informaţii medicale, se tem de medici şi de intervenţii chirurgicale, sunt săraci lipiţi pământului, sunt creduli, tratându-se empiric după sfatul oricui, iar de vreo doi-trei ani iau drumul Prislopului cu speranţa deşartă că-i va vindeca Arsenie Boca.

Acum câteva zile, o ţărancă septuagenară, venită la noi pentru o alergie alimentară, mi-a spus: „Ar trebui să vină cineva la noi în sat să o fotografieze pe soru-mea. Are 80 de ani, sufere de mult, nu vrea să vină la doctor şi nu moare, deşi i-a mâncat cancerul obrajii!”

În colecţia personală de fotografii cu cazuri clinice am asemenea nenorociri, pe care dacă le vede un nespecialist, îngrozit, exclamă precum Marin Preda când a dat ochii cu o girafă: „Aşa ceva nu poate să existe!”

Acestea sunt forme istorice de cancere, care nu se mai văd de câteva decenii în America sau în ţările din lumea întâi a Europei.

Am tratat la ţărani cancere de piele apărute în urma unor arsuri banale, după herpesuri recidivate, zgârieturi produse de crengi în timpul culesului sau după muşcături de câini şi ciupituri de găină căzută cloşcă! Orice rană de piele ce nu se vindecă în trei-patru săptămâni ridică un semn de întrebare.

Dr. Viorel Pătraşcu