Vin sărbătorile. Unii dintre noi îşi etalează luxul, că dispun de bani, alţii – sărăcia, că nu au nici după ce bea apă. Dacă ar fi să ne luăm după statistici, în anul de graţie care se termină, raportul ar fi de unu la patru. Adică unul dintre patru români are după ce bea apă, alţi trei nu prea au. Scriu „nu prea” fiindcă viaţa nu-i chiar în alb şi negru, cum o vede statistica. Sau, altfel spus, nici luxul, nici sărăcia nu sunt îndeajuns de cuantificabile, pentru a trage o concluzie asupra standardului nostru de viaţă. Oricum, mizerabil pentru cei mai mulţi!

Mă întreb, de pildă, dacă premierul nostru de astăzi, care declară că are un venit de cca 3000 lei lunar, trăieşte de pe o zi pe alta, ori duce o viaţă de lux? Cu aceşti bani, majoritatea angajaţilor la stat l-ar trimite la plimbare pe un patron. Care patron nu-şi permite să-i dea cuiva, fie el şi premier, trei miare, dacă nu face efectiv banii în firmă. Că, dacă nu, el dă faliment. Iar statului nu-i pasă. Că aşa-i gândit statul să chivernisească banii contribuabililor, ca să-i fie lui bine – adică angajaţilor lui – nu celor ce efectiv muncesc de-i ia naiba la privat.

Dar asta-i poveste veche, este greu de reglementat, cum este greu s-o scoţi la capăt şi cu democraţia. Niciunul dintre sisteme nu este perfect. Imperfecţiune de care profită „băieţii deştepţi”, care ştiu cum să scoată untul din afacerile cu statul, ungându-i pe cei ce au decizia. Şi, de regulă, la stat decizia este a politicului. Cum a fost dintotdeauna. Şi-n Roma, ne spune Natalie Haynes în „Ghidul antic al vieţii moderne” – „o carte clasică pentru oamenii deştepţi ai secolului XXI” – întâlneai frecvent corupţia şi mita. Din acest motiv, Juvenal era de părere că prima întrebare pusă unui om politic ar fi cum stai cu averea, iar a doua – cum stai cu morala? Asta pentru că „oamenii nu devin venali din cauza unor vremuri sau a unui sistem politic. Ci oamenii sunt cei care dau unor vremuri sau unui sistem politic caracterul venal, ei fiind aceiaşi oricând şi oriunde ar trăi”.

Citind cartea lui Natalie cu creionul în mână, îmi dau seama că nimic nu-i nou sub soare, că nu învăţăm nici din experienţa anticilor, a istoriei, nici din ceea ce ni s-a întâmplat ieri. Sigur, vorbesc de oamenii politici, de cei ce iau deciziile, cei care ar trebui să fie corecţi, incoruptibili, să nu-i ispitească banii ori luxul. Şi în Roma, ca şi astăzi la noi, existau oameni bogaţi cu averi nemăsurate, precum şi destui săraci, hrăniţi cu „pâine şi circ”. Structura socială era piramidală: la bază – plebea, peste ea – „cavalerii”, clasa de mijloc, apoi – patricienii şi, în fine, clasa senatorială. La vârful piramidei – împăratul. Cu excepţia plebei, toţi ceilalţi prosperau pe seama unei relaţii patron-client.

Stau astăzi altfel lucrurile la noi? Nu. Relaţia patron-client funcţionează ca unsă. De la clasa mijlocie, la clasa politică, la cea din finanţe-bănci, până la cei din vârful piramidei, senatori, deputaţi, miniştri, secretari de stat. Să spun şi preşedinte, şi prim-ministru? Nu ştiu, las asta la aprecierea cititorului, când citeşte ştirea că dl. Orban trăieşte dintr-un venit de 3000 lei lunar, că preşedintele nostru, cândva profesor, şi-a putut cumpăra şase case dând meditaţii.

Da, da, este de meditat şi pentru noi. Şi mai de meditat este cum se face că, mai peste tot unde avem de-a face cu o funcţie mare, nu se trăieşte din salariu, ci mai degrabă din venitul colateral, din tain, cum spunea altădată dl. Băsescu.

Pe vremuri, Augustus a dobândit bogăţie şi influenţă fără egal imediat ce a devenit împărat. La noi, vedem bine, cum ajunge cineva la putere, cum încep să roiască în juru-i clienţii, aşteptând să-i facă un serviciu, să se învârtă de o afacere, de un tain al zilei. Aceşti oportunişti sunt gata să aducă voturi, să susţină o idee profitabilă în consiliul local ori judeţean, în parlament, făcând temenele peste temenele, linguşind, oferind mese, plocoane, bani etc. Contra unei funcţii, unei licitaţii, unui serviciu. Sunt sigur că ştiţi destule cazuri de acest fel, unele au ajuns şi-n faţa justiţiei, altele însă continuă să ne abuzeze fără să fie sancţionate. Le sancţionează noua putere, înlocuind vechea clientelă cu cea nouă? Da de unde!

Ne uităm miraţi la televizor, citim cu indignare presa. Unii chiar au renunţat s-o mai facă. De ce? S-au săturat de promisiuni şi minciuni, de „noi nu vom face aşa cum au făcut ei”. Aiurea! Cu neruşinare, o iau de la capăt, doar în alt registru, drapând decizia perfidă în altă culoare politică. Senzaţia publică a celor trei pătrimi care aşteaptă câteva fărâmituri de la masa publică ori a bogaţilor? Una de disperare. E atâta disperare că tot mai mulţi dintre noi încep să regrete până şi vremurile de altădată, cu alimentarele goale, ale lui Ceauşescu. Replica lor, a celor ce încă supravieţuiesc pe o pensie amărâtă: „erau alimentarele goale, dar aveam frigiderele pline”. De unde? Din învârteli, că şeful de la stat ori de la CAP mai închidea ochii pe principiul „să trăim toţi”.

Ei bine, azi principiul ăsta se mai vede ici şi colo, la primarii care înţeleg că au nevoie de votul săracilor, că luxul nu dă bine în ochii celor amărâţi. A celor care pleacă afară din ţară pentru un loc de muncă mai bine plătit. A celor cocoşaţi de preţul facturilor şi al coşului zilnic, de creşterea continuă a cursului leului. A celor care au luat credite seduşi de bănci, iar acum plătesc la rupere. Oamenii obişnuiţi au rămas uluiţi în urmă cu zece ani, când băncile, fără scrupule, au pus în genunchi nu doar pe cei ce au luat bani cu împrumut, ci chiar capitalismul în esenţa lui. E adevărat, şi el vulnerabil, tot mai vulnerabil. Vulnerabil pentru că la un capăt al societăţii se regăsesc tot mai mulţi oameni, cu sărăcia lor, iar la celălalt capăt, tot mai puţini bogaţi, cu luxul lor. Iar la mijloc clasa politică fără pic de ruşine. Desigur, nu toată!

Distribuie pe Facebook